Despărțirea Beatles: ego, bani sau altele?

 

    Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an că o să ajung să scriu despre The Beatles cu atâta pasiune, aș fi râs sincer. Căutările mele muzicale au fost mereu ancorate în folclor, în muzica populară veche și în piese care poartă o încărcătură tradițională grea. Pentru mine, asta însemna autenticitate. Așa că muzica lor, rock-ul britanic și toată nebunia din anii '60 îmi păreau un spațiu complet străin și greu de pătruns. Totuși, prin iarnă, undeva la începutul anului, am decis totuși să pun deoparte prejudecățile și să le dau o șansă. Am început sfios, cu pași mici, ascultând banger-ele uriașe pe care le știe o lume întreagă: mai întâi Hey Jude, apoi Here Comes the Sun. A fost o trecere lentă, dar ireversibilă. De la o ascultare ocazională am ajuns rapid în prezent, când nu există zi fără să-i am în căști. I-am descoperit treptat, iar în scurt timp l-am îndrăgit enorm pe John Lennon. Stilul lui, versurile, atitudinea și felul în care își punea tot sufletul în piese m-au cucerit definitiv.

    Însă, așa cum se întâmplă cu toate lucrurile mari din lumea asta, nici povestea lor n-a putut dura veșnic. În 1970, trupa care redefinise cultura muzicală s-a destrămat cu un zgomot uriaș, lăsând în urmă o mulțime de întrebări. De atunci și până azi, lumea a tot încercat să găsească un vinovat sau o explicație simplă pentru prăbușirea lor, iar motivele vehiculate sunt dintre cele mai diverse.

Yoko Ono: tap ispășitor sau catalizator?

    Dacă deschizi un fir de discuție pe internet sau întrebi un ascultător ocazional de ce s-a spart trupa, aproape sigur primul nume aruncat în scenă va fi Yoko Ono. S-a creat o întreagă mitologie în jurul ei, transformând-o într-o figură negativă din cauza căreia patru prieteni nu au mai putut cânta împreună. Când privești lucrurile dincolo de folclorul urban și de propaganda ieftină care a circulat de-a lungul zecilor de ani, imaginea asta se schimbă destul de mult. Trupa era deja măcinată de tensiuni interne uriașe, de orgolii și de direcții artistice complet diferite încă dinainte ca Yoko să pună piciorul în studioul de înregistrări. Prezența ei în spațiul lor de lucru, adesea așezată chiar pe un pat improvizat în mijlocul studioului sau oferind opinii muzicale, i-a deranjat enorm pe ceilalți trei membri, obișnuiți ca universul The Beatles să fie un club privat, complet închis pentru exterior. Din punctul ăsta de vedere, Yoko a fost un catalizator care a grăbit o prăbușire deja inevitabilă, dar să pui întreaga vină exclusiv pe umerii ei e o exagerare uriașă.

    Privind lucrurile obiectiv, e ușor să observi că ea a fost omul potrivit la locul potrivit pentru a fi transformată în țap ispășitor. În plus, dacă lași la o parte valul automat de hate, poți să-i recunoști meritele pentru activismul ei pașnic alături de John, pentru arta ei avangardistă și pentru modul în care l-a inspirat pe Lennon în cariera lui solo. Are piese chiar faine, cum sunt Goodbye Sadness sau We're All Water. Sigur, fac o excepție clară când vine vorba de episoadele în care urlă pe scenă, deși recunosc sincer că uneori le ascult doar ca să mă binedispun și să râd de reacțiile celor din jur.

Până la urmă, Yoko nu a distrus o trupă sudată, ci doar a expus fisurile care existau deja în temelie.

Moartea lui Brian Epstein: momentul în care s-a rupt cârma

    Dacă Yoko Ono a fost văzută ca bifa care a accelerat procesul, pierderea lui Brian Epstein a fost lovitura de grație la nivel administrativ și uman. El a fost omul din umbră, cel care i-a descoperit în Cavern Club, le-a pus costumele elegante pe ei, le-a ordonat haosul și a funcționat mereu ca un lipici invizibil între patru personalități uriașe și extrem de vulcanice. Brian le era figură paternă, protector și singurul om în fața căruia toți patru făceau un pas în spate când apăreau neînțelegeri.

    Dispariția lui tragică din august 1967, în urma unei supradoze accidentale de medicamente, i-a prins pe băieți complet nepregătiți. John Lennon avea să recunoască mai târziu cu o sinceritate brutală că în acel moment a știut că s-a terminat totul și că a simțit o frică enormă, gândindu-se că nu vor mai fi capabili să facă muzică singuri fără el. Rămași fără omul care le gestiona finanțele, programul și conflictele, membrii trupei au fost nevoiți să preia ei înșiși frâiele afacerii și să încerce să conducă propria companie, Apple Corps, lucru care s-a dovedit a fi un dezastru financiar și emoțional.

    Fără autoritatea neutră și caldă a lui Epstein, orice mică discuție despre bani, proiecte sau direcții de viitor s-a transformat rapid într-un teren de luptă. În loc să fie patru prieteni care fac muzică din plăcere, au devenit brusc patru oameni de afaceri care nu se mai înțelegeau pe niciun contract, fiecare trăgând în altă parte.

Allen Klein și bătălia pe bani: când afacerea a ucis muzica

    Dacă moartea lui Brian Epstein a lăsat trupa fără cârmă, încercarea de a găsi un nou manager a aruncat în aer ultimele punți de legătură dintre ei. Intrat în scenă în 1969, Allen Klein, un om de afaceri american dur, recunoscut pentru stilul lui agresiv și pentru modul în care negocia la sânge, a fost scânteia care a transformat tensiunile artistice într-un război juridic pe față.

    Lupta nu mai era doar despre idei muzicale, ci despre cifre, comisioane și dorința de a controla averea uriașă numită The Beatles. John, George și Ringo au fost fascinați de atitudinea lui Klein și de promisiunile lui că le va aduce mai mulți bani pe masă, văzând în el omul capabil să pună ordine în dezastrul financiar de la Apple Corps. De cealaltă parte, Paul McCartney a refuzat categoric să semneze cu el, nesimțindu-se confortabil cu metodele americanului și preferând să-și lase interesele financiare în mâinile sforarilor săi, familia Eastman (tatăl și fratele soției sale, Linda). Asta a creat o falie imposibil de reparat: trei contra unul. În loc să discute despre albume și sesiuni de înregistrări, ședințele lor au devenit confruntări reci între avocați și contabili, în care fiecare suspecta că celălalt încearcă să obțină un avantaj financiar. Banii și dorința de protejare sau sporire a averilor personale au înlocuit complet camaraderia de altădată, împingându-l pe Paul, în final, să dea în judecată ceilalți trei membri pentru a putea dizolva legal parteneriatul și a scăpa din strânsoarea lui Klein.

Orgoliile uriașe și războiul tăcut dintre John și Paul

    Pe lângă toate problemele financiare și manageriale, în inima trupei exista o tensiune continuă care a funcționat mulți ani ca un motor creativ, dar care în final i-a consumat complet, aceea fiind lupta pentru dominanță între John Lennon și Paul McCartney. La început, în anii de tinerețe, parteneriatul lor de compoziție era un dans perfect. Scriau împreună, își completau ideile și se stimulau reciproc. Însă, pe măsură ce s-au maturizat ca oameni și ca artiști, viziunile lor au început să o ia în direcții radical diferite. Paul devenise un perfecționist acaparator. Voia control total în studio, dădea indicații extrem de precise despre cum să se cânte fiecare linie de bas sau de baterie și preluase neoficial rolul de lider al trupei după moartea lui Brian Epstein. De cealaltă parte, John, aflat într-o perioadă de căutări interioare, de schimbări personale și de explorare avangardistă, resimțea atitudinea lui Paul ca fiind obositoare și dictatorială. Piesele lor deveniseră proiecte individuale pe care le aduceau în studio doar pentru ca ceilalți să le joace rolul de orchestră de acompaniament.

    În plus, George Harrison începuse și el să compună piese extraordinare, dar se lovea constant de zidul ridicat de John și Paul, care îi alocau doar una sau două piese pe album. Orgoliile deveniseră atât de mari încât spațiul din studio nu mai era suficient pentru toate aceste personalități uimitoare. Fiecare dintre ei simțea că a crescut prea mult pentru a mai fi doar un sfert dintr-un grup, iar dorința de a se exprima liber, fără compromisuri sau certuri, a făcut ca despărțirea să fie singura cale de scăpare.

Concluzia

    Când tragi linie și te uiți la tot haosul ăsta, îți dai seama că prăbușirea lor n-a avut un singur vinovat. A fost o combinație de maturizare, bani, pierderea lui Epstein și, mai presus de toate, ciocnirea a două orgolii uriașe care pur și simplu nu mai aveau loc în același studio. Patru prieteni care schimbaseră lumea, dar care uitaseră cum să mai fie simpli prieteni.  Numai că timpul le așază pe toate. Oricât de urât s-au purtat prin presă în anii '70, legătura dintre ei era prea adâncă ca să se stingă de la sine. Sunt convins că o revenire a lor în anii '80 era doar o problemă de timp. Timpul spălase din ură, începuseră să-și vorbească din nou, iar întâlnirea aia programată între John și Paul pentru 1981 nu era o simplă coincidență. Urma să fie momentul lor.

    Din păcate, totul s-a ruinat într-o secundă, în noaptea aia blestemată de 8 decembrie 1980. Un faimos-nimeni, căruia refuz din tot sufletul să-i scriu numele vreodată, tocmai ca să nu-i ofer faima ieftină pe care a căutat-o, l-a ciuruit pe John în fața clădirii Dakota. L-a smuls din viață exact când Lennon își găsise liniștea, exact când devenea cea mai bună versiune a lui, ca om, ca tată și ca artist. Acel moment a ucis un om și a îngropat definitiv speranța unei lumi întregi de a-i mai vedea vreodată pe aceeași scenă.

    Stau uneori și mă gândesc la propriul meu drum. Dacă cineva mi-ar fi spus acum ceva timp că eu, un băiat crescut cu muzică populară și folclor, o să ajung să simt atât de profund niște piese scrise de niște tipi din Liverpool, i-aș fi zis că visează. Și totuși, muzica lui Lennon are darul ăsta ciudat de a-ți intra pe sub piele și de a-ți repara lucruri în suflet. Poate că nu mai putem da timpul înapoi și nici nu mai putem schimba ce s-a întâmplat în noaptea aceea din 1980, dar ne rămâne un adevăr simplu pe care John l-a lăsat în urmă și pe care merită să-l purtăm cu noi zi de zi:

„Everything will be okay in the end. If it's not okay, it's not the end.” (Totul va fi bine în cele din urmă. Dacă nu este bine, înseamnă că nu este sfârșitul.)