„Nu știam că se face atât de repede târziu în viață” – am citit aceste cuvinte în timpul unei lecturi pe bucăți a romanului „Maitreyi” al lui Eliade. Pe moment, asemenea altora de vârsta mea, mi s-a părut clasica replică melancolică a scriitorilor despre „ce bătrân sunt” sau „ce aș mai vrea să fiu tânăr”. Având toată adolescența în față, plină de experiențe diverse care m-au sculptat în varianta mea de azi, nu i-am dat mare importanță, sau poate chiar nu am înțeles-o pe deplin, la adevărata ei profunzime. Abia acum, deși au trecut doar trei-patru ani de atunci și am doar nouăsprezece ani, am început să simt cu adevărat sentimentul acesta de fugă a timpului, care, oricât ai vrea să rămână pe loc, face tot ce vrea el.
Pot spune că mă aflu printre tinerii care s-au maturizat intelectual devreme, dar ca mentalitate am rămas copil multă vreme. Probabil din faptul că am fost mai visător din fire, probabil că fiind primul copil ai mei m-au cocoloșit mai mult, probabil și din cauză că am crescut la țară, într-un cadru rural unde n-am avut vecini de vârsta mea. Fiind mic, eram mai nerdy și pasionat de cunoaștere, iar la școală nimeni nu era pasionat de așa ceva, lucru care m-a făcut să mă închid în mine și să devin o persoană mai antisocială, stare care a ținut până prin clasa a XI-a. Ideea este că făcusem aproape optsprezece ani și nu am avut niciodată sentimentul că mi-am trăit adolescența cu adevărat, știți, e un sentiment pe care nu îl poți descrie în cuvinte, pe care nu îl simți pe moment, dar pe care îl conștientizezi trist în timp. Prieteni am avut, de ce să mint, cât să fac zeci de echipe sportive, care m-au susținut în ale mele nebuneli copilărești, în glumele mele tâmpite, dar și în momentele în care aveam impresia că nu mai pot. Totuși, odată cu trecerea timpului, m-am distanțat de mulți, nu că aș fi vrut, dar pur și simplu viața merge înainte pentru toată lumea (îi salut pe această cale pe toți amicii mei de acum și de demult), iar abia când nu i-am mai avut mi-am dat seama că nu am avut vreo amintire puternică cu vreunul, una din aceea despre care o să le povestești la nepoți și pe care să ți-o aduci aminte privind o poză veche zicând: „Heh, ce nebuni mai eram...”.
Nici în relațiile de iubire pe care le-am avut aproape că nu am simțit acele experiențe de adolescență adevărate. Când spun experiențe, mă refer direct la acele momente de tip „Liceenii” (chiulit de la ore pentru a ne vedea, ieșit și dansat în parc, teatru, momente drăguțe pe bancă etc.), nicidecum la un context nepotrivit. Nu o să intru acum în detalii despre fiecare relație a mea, pentru că nu este frumos din partea mea să vorbesc despre cineva care, odată, a fost o părticică din mine. Totuși, ar fi nedrept să nu menționez, măcar fantomatic, persoana care, timp de 8 luni, mi-a dat să gust din dulcele vin al adolescenței. Aceasta este fata din ultima mea relație (te salut pe această cale și îți mulțumesc pentru tot :) ), colegă de liceu cu mine, cea care m-a făcut, indirect, să ies din zona mea de confort, să devin o persoană mai bună și mai comunicativă pentru noi, dar și pentru mine. Ea mi-a permis să fiu cât de visător am vrut și mi-a ascultat toate tiradele mele, uneori intelectuale, alteori... mai puțin :) Ideea pe care vreau să o subliniez este că această fată m-a făcut să mă simt, așa cum am specificat anterior, ca în „Liceenii”. Am ieșit de multe ori, sub caldul soare de mai, în parc, la un picnic, pe o bancă, sau pur și simplu plimbându-ne și dezmierdându-ne unul cu celălalt, ori s-a întâmplat des să pierd minute bune din ore, intenționat sau nu, stând în brațele ei (chiar și la ora de matematică a dirigăi s-a întâmplat, m-a înțeles imediat femeia când m-a văzut roșu în obraji). Am fost și la Iași într-o excursie alături de ea, unde timp de vreo două-trei zile m-am simțit ca într-un roman interbelic, ce să mai, frumos oraș, mai frumoasă fata :) În prezent, am luat-o pe drumuri separate, dar mereu o să îi rămân recunoscător că m-a făcut să mă simt „adolescent adevărat”.
Între timp, noua mea personalitate, dornică de explorare și socializare, a fost ținută și stârpită puțin de stresul examenelor de permis de conducere și de bacalaureat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am luat pe amândouă și sunt intrat și la Litere la Valahia, dar parcă nu mai am aceeași energie în mine. Pur și simplu simt uneori că ar trebui să mă maturizez mai mult și că aceste plăceri personale pe care mi le fac uneori sunt prea copilărești, adolescentine. Dar cum să îmi pun eu singur piedici? Îmi tot zic că încă sunt tânăr, că am timp destul să gust din viață înainte ca responsabilitățile să mă înghită (deja au început), dar atunci când mă uit în oglindă și văd că sunt mai aproape de întemeierea unei familii decât de admiterea la un liceu, ceva în mine piere. Poate că mi-e dor să nu am atâtea pe cap. Poate că mai vreau să copilăresc puțin sau să mai pierd vremea. Poate că mi-e dor de cineva. Poate că... poate... poate... numai cu poate rămân la moment. O să încerc să mă bucur de ale tinereții valuri cât de mult se poate, dar o să regret întotdeauna adolescența mea pierdută din cauza firii mele antisociale. Dar acum asta este, data viitoare poate că o să fie mai bine, nu? :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu