Abia aștept prima frunză căzută,
pe pământul deja arămiu,
prima briză necunoscută,
să alunge ăst an agemiu,
și să vină diminețile...
alea răcoroase,
când însăși mândrul soare,
abia pătrunde timid,
printre falnicii nori de ploaie.
Cântatorare, multioare,
lin să plece la plimbare,
către zări necunoscute,
între oameni neștiute.
Natura mamă să-și poarte mândră,
șalul ei cărămiziu,
iar în brațe să aducă,
un coș plin cu galbene gutui.
Să stau la geam și să ascult,
glasuri zburdalnice de copii,
cum ranița și-o duc în spate,
odinioară eram și eu ca ei,
oh, ce straniu ... ce demult....
Să aud plânsetul celor de sus,
cum îmi bat tare în geam,
pic... pic... pic...
S-a mai dus un an
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu