Cum să fentezi serviciul militar obligatoriu - metoda lui Nea Ion a lu' Gândac

 

    Timp de aproape două sute de ani, în țara noastră de baștină toți bărbații ce au împlinit vârsta minimă legală (18 ani) aveau datoria (defapt obligația) să își îndeplinească ,,serviciul militar obligatoriu”. În funcție de perioada istorică la care ne referim, aceasta putea dura câteva luni până la câțiva ani, îndeosebi în perioada lui Cuza sau în cea comunistă. Cum fiecare om are propria conștiință, evidentă că nu toată lumea a vrut să facă acest angajament față de patrie, așa că mințile cele mai luminate (și ramolite) au decis să aplice anumite măsuri pentru a preveni un refuz național de mobilizare militară. Printre aceste ,,soluții” se numără clasicele arestări și încarcerări timp de câțiva ani, deschiderea unui dosar de urmărire (asta în perioada comunistă unde te numeai ,,element dușmănos” și securitatea era cu lupa pe tine ) ce îngreuna viața celui inculpat, dar și alte metode mai ,,neoficiale și neortodoxe” pe care probabil vi le imaginați și voi. Dar acest articol nu o să fie unul informativ despre acest serviciu sau vreun tutorial ilegal, ci o să repovestesc din prima carte (pentru că de, mai evoluăm și noi la scris) cum a scăpat străbunicul meu Iosif Ion (adică Nea Ion Gândac) de întregul serviciu militar.

    Toamna lui 1945. Ion era în patul său, încă se lupta cu mahmureala de după cheful ce tocmai îl avuse. De, odată face omu ,,opteșpe” ani. Probabil se gândea să se dreagă cu puțină zeamă de varză, dar neahhh, butoiul e prea departe. Să se culce la loc? Capul se învârtea prea rău și n-avea timp să se pună pe sforăit. Dar cum dezbătea el cu dumnealui și cu sinele ce să facă, ușa camerei se deschise și în odaie intră mama lui Ion, Tanti Alexandrina. Avea în mână o hârtie mototolită care îi provocase cel mai probabil mutra amărâtă de i-o arăta lui Ion.

Străbunicul Ion în 1945

    ​,,Ioane, scoală! Ie de la premărie! Te cheamă ăștia în armată!”
    ,,Stai bre, cum așa?!” zise Ion în timp ce încerca să înțeleagă pe ce lume e. ,,Adică cum? Ce armată? Eu?”
    ,,Nu! Mămica și tăticu' din groapă! Evedent că tu, dară facui majoratu.”
    ,,Păi așa repede să mă incorporeze ăștia? Ai 'reacu de funcționari, n-așteaptă să se usuce bine gâtu' de la chermeză că gata, te cheamă la datorie!”
    ,,Să fi fost băutură în loc dă pistoale... că erai primu' la incorporare!”

    La câteva zile, Ion și ai săi s-au prezentat în fața sfatului popular, așa cum se specifica în scrisoarea primită de Alexandrina. De față erau și alți feciori alături de toate neamurile posibile, dar și primarul cu un ofițer delegat. Acesta a cotrobăit nițel prin valiza sa, apoi scoate o foaie cu multe nume și cu o ștampilă mare.
    ,,Așaaa, să vedem! Văd că suntem destui, așa că o să presupun că au venit toți.” a zis ofițerul.
    ,,Sunt toți, tovarășe! Trebuie!” l-a asigurat primarul
    ,,Binee. Să începem! Sfetcu Ion!”
    ,,Prezent!”
    ,,Când vă auziți numele vă luați valizele și vă îmbarcați. Să nu vă pună naiba să nu stați în ordinea strigării că jar mâncați! Așa, Popescu Gheorghe!”
    ,,Să trăiți! Prezent!”
    Personalul delegat continuă să strige o înșiruire de nume pe un ton atât de plictisit încât și popa când zice pomelnicul e mai fericit. În cele din urmă, după vreo cinci minute se ajunge și la Ion al nostru.
    ,,Iosif A. Ion!”
    ,,Absent!” a strigat râzând Ion.
    ,,Nu îți e mă rușine!” l-a certat Alexandrina dându-i o scartoafă pe ceafă. ,,Du-te că ne facem de mândră minune.”
    ,,Prezent!” a zis Ion plictisit.
    ,,Recrut, data viitoare când ești strigat să răspunzi mai repede și tare că altfel ai belit-o! M-am făcut înțeles?”
    ,,Am înțeles, să muriți!” spuse Ion ducându-și mâna la frunte ca să facă un salut militar ironic.
    ,,Poftim?”
    ,,Zic da, să trăiți!”
    Ion și-a luat în brațe mama și sora apoi s-a urcat în automobilul indicat de ofițer. În interior unii plângeau uitându-se pe geam, alții râdeau, dar Ion tremura. De frig! Era o răcoare înăuntrul autovehiculului încât vremea de afară putea fi considerată o vară toridă. Acesta a fost momentul în care s-a decis că va face orice este posibil ca serviciul său militar să dureze cât mai puțin.

    Câteva săptămâni mai târziu, Ion trecuse cu brio vizita medicală obligatorie și se instalase în unitatea militară care ar trebui să îi fie casă în următorii ani. Obișnuit deja cu tabieturile din armată, se plictisise rapid ca cineva să îi dicteze fiecare mișcare pe care să o facă. S-a gândit el ce s-a gândit cum să facă și cum să dreagă, dar nicio idee nătângă nu îi veni în minte. E de rău! Ionel al nostru, primul la tâmpenii, să nu aibă vreo soluție ingenioasă? Chiar e groasă.
    Într-una din diminețile din cazarmă, un ofițer părtrunse în camera plutonului lui Ion pentru a le da deșteptarea. Glasul său dulce la fel ca un bocanc în meclă a fost atât de plăcut încât toți cei de față s-au trezit într-un instant, iar în două minute erau toți îmbrăcați, pieptănați și aliniați. Totul părea la locul său până când ofițerul remarcase lipsa unui recrut din aliniere. Nu, nu era Ion. Era deja în fața instructorului militar și îl privea ca pisica pe câine. Cel lipsă era fix în patul de lângă acesta, unde foarte fericit își făcea siesta.

    ,,Soldat Ionescu!” a strigat ofițerul, dar fără rezultat. ,,Soldat, trezirea!” a tot încercat el să îl deștepte de recrutul rebel. Degeaba, monșerul dormea ca un nou-născut. ,,TREZIREA! Ăsta e surd!” constată ironic acesta în timp ce continuă să îl strige pe soldat.
    ,,ASTA ERA” își spuse Ion. ,,Surd! Trebuie să mă fac că am surzit, că sunt damblagit și poate m-or trimite ăștia acasă!”.
    Și așa a făcut. Din acea zi domnul Iosif A Ion surzise dintr-o dată și nimeni nu mai putea discuta ceva cu el. Într-o zi, când se făcea apelul de dimineață, ofițerul de serviciu striga din toți plămânii numele de Iosif, dar Ion tăcea și se făcea plouă. Dacă ofițerul venea personal în fața lui și îl făcea atent prin zguduire, Ionică își lua o mutră de prost și zâmbea înșirând niște balivrende fără sens. În altă zi recruții trebuiau să mărșăluiască în jurul unității conform direcției indicate de un ofițer. Când acesta striga tare

,,STÂÂÂNGGA!”, toți recruții se întorceau și alergau spre stânga, dar Ion o luă fix în direcția opusă, cu un mers de parcă se împiedica la fiecare pas și scoțând tot felul de sunete.
    ,,Asta e handicapat! Cum 'reacu l-ați trecut de viza medicală?!” a zis ofițerul.
    ,,Tovarășe, soldatul Iosif figurează ca fiind clinic sănătos!” i-a răspuns unul alt ofițer de pe lângă el.
    ,,Păi cum să fie sănătos când aleargă ca prostu' în sensu' ălalalt?!”
    ,,Nu știu! Dar până acum vreo săptămână părea bine.”
    ,,S-o fi tâmpit, săracu'. Luați-l de îi faceți un control amănunțit că ne facem de râs!”
    Câțiva ofițeri de față s-au dus să-l ia pe Ion și să îl ducă la cabinet, dar el nu voia să conștientizeze prezența lui. Ăștia alergau după el, Ion se băga pe după un copac. Ăștia îl strigau să stea drept, Ion se punea să facă flotări. În cele din urmă, Ion s-a lăsat condus de aceștia în cabinetul medical al unității, unde tovarășul doctor, un ins în etate și cam plictisit de viață, trebuia să îi facă un control de specialitate

    ,,Cum te numești?” îl întrebă doctorul.
    ,,Comișani!” i-a zis Ion.
    ,,De unde ești?”
    ,,Iosif, tovarășe! Mama îmi zice Ion!”
    ,,Câți ani ai?”
    ,,Croitor. Mai muncesc și cu ziua, dar croitoria e meseria principală!”
    ,,E clar... Ăsta s-a tâmpit!” i-a zis doctorul unei asistente. ,,Dă-mi pixu' să scriu o constatare că ăsta nu e om să facă armată!”
    La auzul vorbelor astea Ion abia se abținea să nu chiuie sau să promită doctorului că o să îl cinstească, dar s-a potolit rapid când privirea acestuia îl fixă pentru câteva secunde.
    ,,Ai auzit?! Te trimitem acasă! ACASĂ!!”
    ,,Armată, daa!” i-a zis Ion.

    La scurt timp, Ion al nostru fusese lăsat la vatră ca fiind surd și suferind de alienare mentală. Diagnosticul dureros s-a vindecat miraculos atunci când autovehiculul ce l-a adus înapoi în Comișani a plecat înapoi spre unitate. Drumul de la sfatul popular până acasă, care de obicei dura maxim jumătate de oră, a fost făcut de Ion în vreo două-trei ceasuri. Ce a făcut în timpul ăsta? Numai el știe. În prezent doarme în garsoniera sa din cimitirul Comișani de aproape treizeci de ani, așa că dacă este vreunul curios să mai aștepte puțin. Ce e foarte plauzibil este faptul că s-a oprit în vreun birt, probabil cel pe pe lângă biserică, unde a dat de băut tuturor ,,intelectualilor satului”. Ajuns în cele din urmă acasă, mama sa s-a speriat de moarte atunci când l-a văzut în dreptul porții.
    ,,Ptiu, drace! Ioane, ce cauți aici?! Ești bine, mamă!?”
    ,,Da bre! Eram prea bun pentru ei și m-au trimis acasă!”
    ,,Mă Ioane, să nu fi făcut vreo măgărie de a ta că intrăm toți la belele!”
    ,,Stai fără grijă, mamă! De acum încolo statul știe că Ion Gândac e un croitor surd.”
    ,,...și tâmpit!” i-a răspuns surioasa sa mai mică, Ileana, luându-l în brațe pe la spate.
    ,,Of Ioane, of!” a bufnit Alexandrina în timp ce schiță un zâmbet de față.

    Și astfel, dragi cititori, Nea Ion a lu' Gândac a fentat armata. La vremea lui putea să facă manevre de genul, dar acum... probabil s-ar fi ales cu vreun dosar penal, prelungirea serviciului militar și cel mai probabil, vreo bătaie zdravănă. Dar astea s-au întâmplat acum aproape o sută de ani, vreme multă a trecut, timp în care Ion al nostru nu s-a mulțumit doar cu atât :))