A căzut o frunză, draga mea,
și afară deja încep să se strângă norii,
dar îmi lipsește mult ceva,
mi-e sufletul mâncat de molii.
Mai ții minte când mergeam,
la teatru, mână în mână, ochi în ochi,
pe o bancă veche apoi ședeam,
mână în mână, gând în gând,
era astă toamnă, parcă,
erai ca o poamă rară,
cea mai rară...
Acum copacul nostru s-a veștejit,
nimeni nu se mai așează pe băncuță,
și privind pe geam gândesc,
la era noastră, demult trecută.
Îți scrijelesc rapid acum,
pe o frunză al meu dor,
să ajungă la tine pe o adiere răcoroasă,
și să se așeze din nou la sânul tău,
doar al tău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu