DESPRE CE E VORBA ÎN POEZIE?
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu prezintă dragostea ca pe o forță bruscă, violentă și transformatoare, care schimbă radical modul în care omul percepe lumea și pe sine.
Starea de îndrăgostire nu este descrisă treptat, ci ca un atac neașteptat. Iubirea este întruchipată într-o leoaică tânără care îi sare poetului în față și îl mușcă de față. Această mușcătură nu aduce suferință fizică, ci o trezire bruscă a simțurilor și o schimbare totală a percepției.
Urmarea acestei întâlniri este o adevărată reorganizare a Universului înconjurător. Totul din jur prinde viață și se transfigurează: natura, privirea și auzul se extind într-un cercul concentric al vibrației. Lumea nu mai este cea obișnuită, ci devine un spațiu al armoniei absolute și al frumuseții.
Trecerea prin această experiență schimbă și identitatea eului liric. El își privește mâna și chipul, dar nu se mai recunoaște, simțindu-se înălțat și integrat în ritmul cosmic. Sprâncenele devin asemenea unor păsări, iar privirea se ridică spre cer.
În final, poezia arată că, deși clipa primului impact trece, starea de iubire rămâne o prezență continuă. Leoaica-iubire își continuă mișcarea liberă și maiestuoasă prin deșertul existenței, lăsând omul marcat definitiv de această transformare spirituală.
ESEU
1. CONTEXT
Neomodernismul este o
orientare care își face simțită prezenta în perioada anilor `60 – `70, după un
deceniu („obsedantul deceniu”) în care literatura, ideologizată politic, fusese
practic anulată ca formă de manifestare liberă a spiritului uman. Este o
perioadă a redescoperirii sentimentelor
și a redescoperirii emoției estetice.
Poezia redevine lirism pur, se
redescoperă puterea metaforei,
profunzimile ființei și marile întrebări ale acesteia. Se cultivă ironia,
spiritul ludic, reprezentarea abstracțiilor în forma concretă.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea”
face parte din al doilea volum al poetului, „O viziune a sentimentelor”(1964),
și acumulează o serie de trăsături
ale neomodernismului: lirismul
pur, valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului, tema iubirii, care dă seama despre
intimitatea și profunzimea ființei, metafora,
ca principal instrument de configurare a viziunii subiective asupra trăirii
interioare. Evoluția sentimentului este redată ludic, printr-un joc al concretizării dimensiunii abstracte a
acestuia, la care contribuie asocierile
neașteptate, iar expresia poetică este inovatoare și surprinzătoare,
contribuind uneori la ambiguizarea
sensurilor.
2. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI
O primă trăsătură a neomodernismului
este modul inedit de abordare a temei, o
viziune insolită asupra sentimentului profund uman, concretizat prin imaginea
leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este
reinterpretată, în sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul este victima unei
vânători, iar agresorul este însăși iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa,
leoaica devenind simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație copleșitoare.
O altă caracteristică a neomodernismului
este ambiguitatea produsă de
metafore surprinzătoare: ,,leoaică tânără, iubirea”, ,,un cerc, de-a dura”,
,,privirea-n sus țâșni/curcubeu tăiat în două”. Această ambiguitate
neomodernistă deschide mai multe căi de interpretare. Astfel, poezie a
întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului
cu inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii
reale într-un univers propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui
însușiri sunt contemplația, reflecția, rostirea poetică. Creația izvorăște din
iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.
3. TEMA
Tema poeziei este întâlnirea
neașteptată cu iubirea, ca ,,întâmplare a ființei”. Apariția bruscă a iubirii,
intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană transformă definitiv
percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o
stare de vibrație continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare
în armoniile universale.
O primă imagine poetică relevantă pentru tema operei este prezentată în incipitul poeziei. Primele momente
ale receptării sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii, respectiv ale
şocului provocat de contact: ,,Mă pândise-n încordare/mai demult/Colţii albi mi
i-a înfipt în faţă/m-a muşcat, leoaica, azi de faţă”. Pânda, aşteptarea camuflată,
din perspectiva leoaicei-iubire, presupune intenţie; în aşteptare se află şi
eul poetic, dar aşteptarea acestuia este nedeterminată intenţional, astfel
motivându-se şi surpriza pe care i-o provoacă apariţia. Scena vânătorii scoate
în evidență atributele iubirii: sălbatică, necruțătoare, puternică.
O altă imagine poetică relevantă pentru tema operei este sugerată în a doua secvență poetică. Iubirea
metamorfozează ființa adolescentină. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește
plenar iubirea, sub semnul certitudinilor. Are loc o dublă transfigurare, a
fiinţei invadate de sentiment şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi
a fiinţei. În fapt, lumea se recreează reiterând momentul genezei: ,,în jurul
meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura/când mai- larg, când mai aproape/ca o
strângere de ape”. Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstrucţie
al cărei rezultat este modificarea fundamentală a percepţiei realului.
4. ELEMENTE
Titlul poeziei exprimat prin structura
apozitivă ,,leoaică tânără, iubirea” propune o asociere inedită a acestui
sentiment profund uman cu un mamifer puternic, feroce, metafora evidențiind
paralelismul dintre iubire și leoaică. Astfel, asemenea leului (regele
junglei), iubirea rămâne „regina” sentimentelor umane. Întâlnirea cu leoaica nu
este altceva decât întâlnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora
poeticităţii. În Logica ideilor vagi,
poetul opina că literatura îşi are la
origine[…] încercarea de a acoperi zonele neînregistrate senzorial ale naturii.
Astfel, concepţia despre actul poetic a lui Nichita Stănescu cunoaşte
modificări succesive. Dacă la început poezia era înţeleasă ca modalitate de
transpunere a unei viziuni a sentimentelor, ea devine apoi un refugiu al
realităţii care coboară în cuvânt.
Fiinţa sedusă îşi abandonează
simţurile distincte pentru a le unifica, Şi
privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două/ şi auzul o-ntâlni/tocmai lângă
ciocârlii, pentru ca apoi să renunţe la ele (Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie/dar mâna nu le
mai ştie…), în favoarea unei alte modalităţi de percepţie: sentimentul, pe
care poetul îl definea ca fiind formă
vagă a ideii sferice. Zborul înalt al ciocârliei și cântecul ei divin
sugerează aspirația spre absolut, unind planul teluric cu cel cosmic. Iubirea
operează adevărate mutații anatomice. Finalul
surprinde imaginea unui „deșert în strălucire” (metafora care reunește forța
pustiitoare, devastatoare a iubirii cu strălucirea). Mâna care „alunecă-n
neștire” nu mai recunoaște „sprânceana”,
„tâmpla” și „bărbia” – elemente ale existenței sale anterioare. Omul s-a
dematerializat, s-a spiritualizat, iar „leoaica
arămie” face parte acum din ființa sa. Repetiția din finalul poemului,
urmată de punctele de suspensie „înc-o
vreme / și-nc-o vreme” are rolul de a eterniza clipa trăită, de a smulge
iubirea de sub impactul timpului.
5. CONCLUZIE
Poezia „Leoaica tânără, iubirea” de
Nichita Stănescu este o artă poetică
neomodernistă specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric
vitalist, în care iubirea este sentimentul dominant revitalizator atât pentru
ființa sa, cât și pentru creație. Poezia se înscrie în estetica neomodernistă prin tratarea marilor
teme (iubire, natură, timp), prin recursul la metaforă, prin sugestie,
ambiguitate și prin expresivitatea versurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu