,,Pe vremea mea muzica nu era cu prostii”

Sursă foto:123rf.com

    Auzim din ce în ce mai des placa asta obosită, rostită de obicei cu o privire nostalgică aruncată spre tavan și cu un oftat adânc: „Pe vremea mea, dom'le, muzica era muzică, nu era plină de prostii ca mizeriile de azi!”. Se pornește de la premisa complet falsă că acum jumătate de secol sau un veac, oamenii ascultau exclusiv sonete despre plimbări naive sub lună, scrisori parfumate și romantism pur. Ca om pasionat de tot ce înseamnă vintage, catalogat mai mereu drept „pensionarul” grupului de prieteni pentru că mă îmbrac, mă comport și ascult piese care au prins mai multe războaie mondiale decât mine, am acumulat peste șase ani de ascultat muzică veche românească și străină. Iar după atâtea mii de ore de audiții, pot să vă spun un singur lucru cu toată certitudinea, ideea că trecutul era un sanctuar al inocenței este doar o iluzie. 

    Sigur, nu neg farmecul incontestabil al vremurilor apuse. Muzica de altădată avea o eleganță aparte și o instrumentație care îți dau imediat o stare de bine. Cine îl ascultă pe Jean Moscopol întrebând suav „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?”, pe Gică Petrescu strigând de zor „Du-mă acasă, măi tramvai”, pe Ion Dolănescu sau pe Dan Spătaru, simte din prima acea atmosferă boemă. Chiar și în perioada post-decembristă au existat piese de o sensibilitate deosebită, de la poezia pură din „Nebun de alb”, până la energia celor de la Bosquito în „Întuneric în culori” sau fenomenul global „Dragostea din tei”. Toate aceste piese demonstrează că se putea face artă sonoră de mare clasă, fără să fie nevoie de exprimări suburbane la fiecare două versuri. Dar dacă dăm la o parte fardul nostalgiei și ascultăm cu atenție textele din fiecare generație în parte, descoperim rapid o realitate amuzantă, muzica s-a învârtit dintotdeauna în jurul acelorași mari vicii omenești. Băut în exces, tutunului și, bineînțeles, tentației erotice. Străbunicii și bunicii noștri nu erau cu nimic mai sfinți decât generațiile actuale, singura diferență reală era ambalajul în care își împachetau intențiile. În loc de beat-uri agresive și cuvinte explicite livrate direct în față, ei preferau vioara, contrabasul, un ritm saltăreț de taraf și o perdea de subînțelesuri prin care toată lumea din cârciumă înțelegea exact despre ce este vorba. 

Anii ’20–’30: Deocheat, dar cu taraf și baston

    Dacă ne întoarcem în timp cu un veac, dăm peste Micul Paris, o perioadă pe care mulți o idealizează azi ca fiind culmea rafinamentului și a bunei cuviințe. La o primă vedere, ai zice că oamenii ieșeau prin restaurante doar ca să asculte muzică simfonică sau romanțe de dor. În realitate, imediat ce se umpleau cârciumile și grădinile de vară, unde stăteau la mese de la profesori universitari și politicieni până la funcționari mici și meșteșugari, atmosfera se schimba radical. Pe lângă piese romantice, se cereau la greu melodii deocheate, pline de aluzii sexuale.

    Cel mai bun exemplu în acest caz este lăutarul Zavaidoc (pe numele lui real Marin Teodorescu), un adevărat superstar al vremii, care făcea senzație cu piesa „Arde-o la pingea”. La prima ascultare, ritmul e vioi, saltăreț, de petrecere. Însă versurile erau o serie de trimiteri cât se poate de clare la actul intim. Titlul în sine, „arde-o la pingea”, era o expresie de cartier a vremii pentru partida de amor. Zavaidoc nu se încurca în metafore complicate. Când cânta:

 

„Hai mândruțo la zăvoi / Să-ți dau dragostea-napoi”

nu vorbea despre vreun schimb de sentimente curate, nuu, în niciun caz! El ilustra o întâlnire rapidă în natură. Iar mai departe, versurile deveneau și mai directe:

           „N-aștepta să zică ea / Pune-o jos pe dușumea”

    Mesajul era cât se poate de explicit: nu mai pierde timpul cu vorbăria, treci la treabă. Și chestia asta se cânta în gura mare, în localuri pline. Oamenii la costum și doamnele cu pălării elegante nu scandalizau, nu părăseau sala jigniți sau făceau plângeri pentru vulgaritate. Ci râdeau, dădeau paharele de frapieră peste cap și dansau până dimineața. Deci, muzica de acum 100 de ani nu era mai „săracă în prostii” decât cea de azi, pur și simplu aceleași intenții erotice erau acompaniate de vioară și țambal în loc de synth-uri și auto-tune.

Anii ’40–’60: Cenzura de partid

    Odată cu venirea regimului comunist la cârmă, statul a decis că e timpul să spele muzica de vicii și să creeze „omul nou”, un cetățean exemplar care trebuia să se trezească la 6 dimineața, să umple cotele la uzină și să asculte la radio doar marșuri patriotice și doine curate ca lacrima. Casa de discuri Electrecord și comisiile de cenzură purificau drastic orice piesă înainte să ajungă pe prafurile de vinil sau pe undele radio. Vulgaritățile pe față din anii ’30 au fost tăiate scurt, iar cuvintele deocheate n-aveau nicio șansă să treacă de ștampila partidului. Doar că artiștii vremii erau mult prea versați ca să se lase reduși la tăcere. În loc să renunțe la temele vechi de când lumea, creatorii au învățat să împacheteze viciile în metafore istețe și aluzii subtile, astfel încât tovarășii din cenzură să aprobe piesa, iar poporul din cârciumă să înțeleagă exact despre ce e vorba.

    Folclorul, de exemplu, a rămas o supapă uriașă de refulare erotică, mascată sub haina simplității de la țară. Marea privighetoare a muzicii populare, Maria Lătărețu, o voce fabuloasă pe care o ascult cu sfântă bucurie de ani de zile, are în repertoriu piese care, la prima citire pentru un activist de partid, păreau poezii naive despre natură și muncile câmpului. Melodia „Dulce-i dragostea pe fân cosit”, nu e despre nicio strângere platonică în brațe sau vreo sărutare inocentă pe obraz. Este o aluzie cât se poate de clară la actul intim consumat direct în natură, pe fânul proaspăt, exact cum făceau strămoșii noștri de secole departe de ochii lumii. Oamenii din săli zâmbeau cu subînțeles când auzeau versurile, în timp ce cenzorii bifau mulțumiți în procesele-verbale că piesa promovează „frumusețile patriei și viața la sat”.

     La capitolul alcoolism ridicat la rang de artă națională, maestru incontestabil a rămas Gică Petrescu. Cenzura comunistă tolera veselia lui pentru că părea un divertisment inofensiv de restaurant, dar, evident, textele lui nu vorbeau despre vreo degustare civilizată de vin la o masă de duminică. Piese precum „Da-i cu șprițul până la ziuă”, „Ia mai toarnă un paharel” sau celebra „Uite-așa aș vrea să mor” erau imnuri închinate beției care dura zile întregi până se termina leafa. În paralel, Ștefan Bănică Senior aducea pe scenă aventurile de cartier și infidelitatea spumoasă. Melodia „Vecinica, Vecinica” e un ghid clasic de aventură amorosă la bloc între doi vecini care profită de lipsa partenerilor, în timp ce „Cine umblă prin vecini” atacă direct problema adulterului și a bărbaților care nu-și găsesc locul acasă, deși aici versul „nu prea prinde rădăcini” încerca să salveze aparențele morale și să arate consecințele. Iar când lansa piese ca „Astă seară mă fac praf”, nu mai era nevoie de nicio traducere, titlul spunea totul despre starea în care urma să se încheie noaptea.

    Și că tot vorbeam de cenzura oficială și de filtrele de la radio, este fascinant să vezi cum mediul rural și nunțile românești au funcționat ca un adevărat univers paralel. În timp ce la televiziunea de stat se cântau osanale și doine conducătorului mult(prea mult) iubit, în lumea satului, departe de urechile activiștilor de partid, muzica populară de petrecere nu doar că și-a păstrat spiritul deocheat, dar a explodat în creativitate licențioasă. Așa a apărut și a rezistat în folclor infama „Bidineaua”, una dintre cele mai vulgare piese din istoria noilor noastre de petrecere. Este exact genul ăla de melodie pe care toată lumea jură că nu o știe și că e o mizerie, dar la prima notă pe la 3 dimineața, când s-a spart gheața și au rămas doar tinerii la mese, jumătate din nuntași zâmbesc complice și fredonează versurile pe de rost. Secretul bidinelei și motivul pentru care a devenit un adevărat fenomen subversiv la nunți a fost structura ei extrem de simplă și participativă. Melodia nu are vreo linie narativă complicată sau vreun mesaj moral de transmis, ci este pur și simplu o înșiruire de strigături satirice, dintr-o bucată, construite exclusiv pe rime porcoase și aluzii sexuale fără menajamente. Lăutarii știau exact când să o scoată din fișier, după ce copiii erau trimiși la culcare, iar bunicii se retrăgeau spre casă, lăsând tineretul să-și facă de cap.

    N-o să mă apuc acum să citez versurile integral, pentru că încerc să păstrez o minimă eleganță pe această pagină, deși, dacă am ajuns să dedicăm un capitol întreg melodiei ,,Bidineaua” e destul de clar cât de departe a zburat decența prin fereastră :)) Totuși, ca să înțeleagă toată lumea despre ce nivel de „poezie” vorbim, las doar câteva repere clasice din debutul strofelor, iar completarea rimei rămâne o temă pentru acasă și pentru cultura generală a fiecărui cititor: „Bidineaua n-are coadă...”, „Bidineaua n-are păr...”, „Mă suii în telegraf / Ița, ița, bidinea / Să scutur fusta de praf / Ița, ița, bidinea / Și Ionică mă văzu...”, „Cine are ceas la mână...”, „Pantaloni cusuți cu acul...” sau „Pantaloni cusuți cu sula...”. Cine știe, știe, cine nu, să întrebe lăutarii la următoarea nuntă la care prinde răsăritul.

Anii ’70–’80: Generația în blugi

    În anii ’70 și ’80, regimul comunist a strâns șurubul cenzurii la niveluri de-a dreptul paranoice, dar reacția tinerilor a fost pe măsură. Așa s-a născut așa-numita „generație în blugi”, o masă de oameni tineri care căuta cu disperare orice urmă de libertate și de ieșire din tiparele rigide ale partidului. Supapa principală au fost adunările uriașe de la Cenaclul Flacăra, singurele spații publice unde se putea trăi, fie și doar pentru câteva ore, gustul atmosferei din Vest: haine de blug, plete lăsate pe umeri, chitare acustice și o energie greu de stăpânit. Sub protecția poeziei de dragoste și a muzicii folk, piesele cântate pe stadioane ascundeau dorințe arzătoare, amor pasional și tentații amoroase pe care cenzura le scăpa din vedere tocmai pentru că veneau la pachet cu un ambalaj cultural considerat elevat.

   În paralel, pe scena muzicii populare, marii artiști ai vremii continuau să umple sălile și să vândă sute de mii de viniluri fără să renunțe la temele lor preferate precum paharul plin, mândrele multe și aventura erotică. Ion Dolănescu era la apogeul carierei sale în această perioadă și a transformat cântatul despre vicii într-o adevărată marcă înregistrată. Chiar dacă versurile lui treceau de comisii fiind încadrate la categoria „muzică tradițională de petrecere”, subînțelesul erotic și lipsa completă de inhibiții ieșeau la suprafață la fiecare refren. Dolănescu nu se sfia să cânte exact despre ce discutau bărbații la un pahar de vin în spatele porților închise, aducând tentația amorului la șosea sau la marginea satului direct pe discurile Electrecord.

    Exemplele din repertoriul lui Dolănescu vorbesc de la sine și demontează din nou ideea că bunicii noștri ascultau doar doine cuminți. În melodia „Vai de mine, ce să fie”, acesta scapă fără ocolișuri o dorință cât se poate de fizică: „Aș iubi-o pe Maria / Dar e-a naibii măică-sa / Și n-o lasă la șosea / Să fac dragoste cu ea”. Nu mai e loc de interpretări naive aici, intenția fiind expusă pe față. În aceeași piesă, Dolănescu bifează lejer și capitolul infidelității masculine, lăudându-se cu versul „Aveam mândre-n trei sate / Și tot nu făceam păcate”. Iar când vine vorba despre numărul de cuceriri și despre viața de crai, replica lui a rămas celebră în tot folclorul românesc: „Câte fete am sărutat / Să le strâng aș face-un sat”.

Anii ’90–prezent: Libertate totală

   Odată cu căderea regimului în ’89, toate zăgazurile cenzurii s-au rupt violent, iar muzica românească a trecut printr-o explozie de libertate de exprimare care a luat prin surprindere pe toată lumea. În anii ’90, exact când părinții noștri, cei care au azi între 40 și 50 de ani, erau tineri, la liceu sau la facultate, pe piață au apărut trupele de hip-hop care au schimbat definitiv regulile jocului. B.U.G. Mafia și Paraziții au fost pionierii care au adus strada direct în casetofoane, fără nicio perdea, făcând din înjurături și descrieri crude o emblemă de revoltă. Piese ale celor de la Paraziții precum „Sub influență”, „Bad Joke” sau „Moartea întreabă de tine”, alături de hiturile B.U.G. Mafia ca „Poezie de stradă”, „Limbaj cartier” sau „După blocuri”, conțineau din titlu și din primele secunde un vocabular suburban dur, axat fix pe băutură în exces, consum de substanțe, bani facil obținuți și o abordare lipsită de orice menajament moral.

    În același timp, folclorul și muzica de petrecere au trăit propriul lor moment de eliberare, scăpând complet de sub jugul comisiilor de la Electrecord și revenind la forma lor descătușată din perioada interbelică. Fără teama că le va fi interzis discul, artiștii de muzică populară au scos la lumină exact variantele necenzurate pe care înainte le cântau doar pe la chefuri private. În anii '90, Ion Dolănescu și alți mari lăutari au reînregistrat sau au lansat piese din ce în ce mai îndrăznețe, unde aluziile deveneau din ce în ce mai transparente. Versurile precum „Și-ți iau rochie și cordon / Dar dezbracă-te că mor / Vreau să-ți văd piciorul gol / Da-l naibii de pantalon” circulau acum liber pe casete audio vândute la fiecare colț de stradă, fără ca cineva să se mai prefacă scandalizat. Erau chiar anii în care părinții noștri dădeau casetofoanele la maxim în camerele de cămin sau la chefurile de la bloc.

    Trăgând o linie după această analiză, concluzia e una nuanțată. Pe de o parte, nostalgicii au dreptatea lor când se uită cu sprânceana ridicată la ce se produce astăzi. E de necontestat faptul că trăim într-o eră a vitezei, unde se scoate muzică pe bandă rulantă, cu buget minim și efort zero, livrată direct pe algoritmi. Când ajungi să ai hituri virale generate în câteva minute de inteligența artificială, piese de consum rapid de tip „Satalana” și bizare ca „Principii”, unde ,,Geniul din Carpați”, Nea Nicu Ceașcă, generat pe laptop cântă revoltat că și-a plătit orice datorie, e cât se poate de firesc să simți o lehamite pură și să prinzi drag de trecut. Din punct de vedere al compoziției, al orchestrației, al liniilor melodice și al vocilor lucrate pe bune, muzica de altădată era clar la alt nivel. Se cânta cu taraf, cu orchestră, cu instrumentiști care își mâncau tinerețea pe studiu, iar producția avea o greutate pe care niciun algoritm n-o poate simula.

    Însă, dacă separăm execuția tehnică de mesajul din text, mitul „trecutului pur și inocent” se dărâmă instant. La nivel de teme, omul nu s-a schimbat absolut deloc în ultimii o sută de ani. Străbunicii, bunicii și părinții noștri au căutat în muzică exact aceleași supape: paharul plin, aventurile erotice, infidelitatea și dorința de a scăpa de reguli. Singura diferență reală e că trecutul avea mai multă eleganță în ambalaj și era obligat de cenzură să folosească metafora, în timp ce prezentul livrează totul direct în față, fără niciun fel de perdea. Așa că da, putem spune liniștiți că muzica de altădată era mai bună calitativ, dar să pretindem că strămoșii noștri nu ascultau piese despre vicii și desfrâu înseamnă doar că n-am fost atenți la versuri.

„Toate-s vechi și nouă toate.” 

- Mihai Eminescu (Glossă)