La 00:06

Sursă foto: dreamfyre & zerofuturism

    E 27 iulie 2026, e ora 00:06 și stau în fața laptopului meu, scriind în propria-mi revistă digitală. Încăperea e tăcută, iar în câteva ore trebuie să plec să-mi depun dosarul la Litere ca să-mi confirm locul. De diseară sunt oficial student. Și totuși, în loc să dorm sau să mă gândesc la ce mă așteaptă pe holurile facultății, stau și mă întreb unde naiba a fugit timpul. Născut în 2007, am prins o fază târzie a milenialilor și primii ani ai Generației Z, un Zillennial suspendat între două secole și două lumi complet diferite.

    N-am prins anii ăia de pionierat cu dial-up și conexiuni întrerupte de telefonul fix, dar anii 2010 au fost pânza pe care mi-am pictat copilăria adevărată. Până pe la 6 ani n-am avut deloc acces la vreun computer. În casa noastră din Comișani nu exista așa ceva, în afară de o vechitură prăfuită care se stricase când aveam eu vreun an sau doi. Iar când a luat tata într-un final un PC nou, zici că am descoperit sensul existenței. Îmi amintesc și acum, net nici nu aveam la început. Au trebuit să vină verișorii mei mai mari, Adi și Alin, mai mult Adi era cu calculatoarele, Alin cred că voia doar să apuce și el o tură la jocuri.

    Îmi aduc aminte perfect prima bootare... sunetul ăla iconic de Windows XP, ca niște clape de pian angelice, urmat de câmpia aia veșnic verde. Era începutul meu tehnologic. Adi mi-a băgat atunci de pe un stick primele jocuri: unul cu Pantera Roz, unul cu Tarzan și altul cu Hercule. Ăla cu Pantera Roz era mult prea dificil și îl ocoleam cu grijă, dar pe cel cu Hercule, un joc pixelat și simplu... I played the shit out of it. Ulterior, după o lună sau două, ai mei au băgat și internet, iar din momentul ăla totul s-a schimbat. Am început să navighez pe tot felul de site-uri, uitându-mă în principal la clipuri cu pisici și la videoclipuri de Minecraft, un joc pe care râșnița mea de calculator l-ar fi înjurat în gura mare dacă încercam să-l rulez. Dar în timp, mai aflam câte o chestie nouă, mai îmi băga Adi un joc pe ascuns, până când mi-a instalat și Minecraft-ul. Chiar dacă se mișca în poze și fiecare cadru era o luptă, pentru mine era destul. Era o magie pe care nu o vedeai în fiecare zi. Între pauzele de pe Cartoon Network cu Finn și Jake sau Gumball, intram pe PC și căutam pe Google poze cu personaje din desene animate. Eram de-a dreptul fascinat. Vă dați seama ce tehnologie... Eheee... și uite-ne în 2026, după aproape 13 ani. Am laptopul meu personal, camera mea, un PlayStation 4 cumpărat din banii mei, imprimantă, net de mare viteză și un smartphone în buzunar. Sunt înconjurat din toate punctele de vedere de ecrane, cipuri și gigabiți. Am evoluat, în mai bine sau în mai rau? Voi decideți.

    Totuși, privind înapoi, mi-e dor de efervescența primelor momente, când odată cu internetul am primit acces la o lume nesfârșită, un univers unde orice părea posibil. Internetul era mai safe atunci, era 100% pentru divertisment curat, pentru descoperire și informare. Nu exista presiunea algoritmilor, nu existau reclame la fiecare clip de trei minute și nici nu trebuia să te întrebi dacă poza din fața ta e reală sau generată de vreun cod. Poate că mi-e dor de sentimentul ăla de vastitate pe care îl trăiam copil fiind în fața unui monitor mai mare decât mine. Poate mi-e dor de copilărie, de iernile de atunci, de cei care nu mai sunt lângă noi, sau poate doar... mi-e dor. De ce și de cine? Nici eu nu știu sigur. Dar cred că asta e frumusețea, e pur și simplu dor, fără adresă, care te prinde exact la fix doisprezece noaptea, înainte să devii om mare.