Marea dilemă a culturii române: Cazul Păunescu, umbra lui Sadoveanu și febra dărâmării statuilor

     Discuția apărută recent în spațiul public, după ce Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a cerut înlăturarea bustului lui Adrian Păunescu și revizuirea prezenței numelui său pe străzi sau în spații publice, a deschis din nou o rană veche și nevindecată a culturii noastre. Pe de o parte îi avem pe cei care cer o curățenie totală și vor ștergerea oricărui simbol din perioada dictaturii, iar pe de altă parte sunt nostalgicii care refuză să vadă vreun cusur la omul care aduna zeci de mii de tineri pe stadioane. Poziția mea în toată povestea asta este una foarte clară și de la care nu mă abat: sunt un om cu viziuni ferm anticomuniste și refuz categoric să scuz sau să spăl păcatele celor care au servit regimul lui Ceaușescu. Păunescu a fost, fără îndoială, un pilon de bază în mașinăria ideologică a vremii, un om cu o ambiție uriașă care a înțeles cum funcționează puterea și a folosit-o din plin. Fenomenul Cenaclul Flacăra, oricât de multă libertate nostalgică pare că le oferea tinerilor de atunci cu chitare și plete într-o Românie cenușie și închisă, a fost în ultimă instanță o supapă de control extrem de bine calculată de către partid. Acolo, pe acele stadioane pline de energie, entuziasmul unei generații întregi era canalizat spre ode și osanale dictate direct de la conducere.

    Dar dincolo de omul politic Păunescu, dincolo de jocurile de culise și de compromisurile scandaloase pe care le-a făcut pentru influență, privilegii și o vizibilitate colosală, ne lovim de o problemă mult mai profundă, pe care societatea românească încearcă des să o ocolească din comoditate. Aceea fiind valoarea lui ca scriitor și fenomenul receptării operei sale. Ca cititor, poți să urăști din tot sufletul omul politic Păunescu și totuși să ai luciditatea de a-i recunoaște geniul literar absolut. Păunescu a fost un poet cu o forță lirică rară, capabil să scrie versuri grele, profunde, care au rămas definitiv întipărite în memoria colectivă a mai multor generații. Una dintre operele lui preferate pentru mine este „Nebun de alb”, o poezie de o sensibilitate genială pe care personal o ador. Când a fost pusă pe muzică de Emeric Imre, ea s-a transformat într-unul dintre cele mai romantice cântece din folkul și muzica românească. E o piesă pe care o ascult și astăzi cu o bucurie curată, complet separat de biografia celui care a pus versurile pe hârtie. Pe lângă ea, avem poezii precum „Manifest pentru sănătatea pământului”, „Repetabilă povară” sau „Ruga pentru părinți”, texte de o încărcătură emoțională copleșitoare, care au mișcat milioane de oameni și care au o valoare estetică imposibil de negat de către oricine înțelege cu adevărat literatura.

    Totuși, dacă am începe să dărâmăm din piețele publice statuile tuturor autorilor care au cochetat cu regimul comunist, au semnat pacte cu diavolul sau i-au adus ode lui Ceaușescu, am rămâne cu bibliotecile aproape goale și cu istoria literară mutilată. Un exemplu perfect și extrem de relevant din literatura noastră canonică este Mihail Sadoveanu. Astăzi, Sadoveanu este studiat în toate școlile, fiind considerat pe bună dreptate un stâlp al prozei românești. Cu toate acestea, după ce au venit comuniștii la putere în 1944, Ceahlăul literaturii n-a avut nicio reținere în a se adapta rapid noului sistem politic. A scris proză clară de propagandă, cum a fost romanul „Mitrea Cocor”, s-a aliniat la toate cerințele ideologice ale partidului și a fost răsplătit pe măsură de regim, primind funcții înalte în stat, vile de lux, mașini cu șofer și privilegii la care românul de rând nici nu îndrăznea să viseze într-o perioadă de cruntă sărăcie și teroare stalinistă. Cu toate astea, nimănui nu-i trece prin cap astăzi să scoată „Baltagul” sau „Hanul Ancuței” din programele școlare și să-l interzică pe Sadoveanu din spațiul public. De ce? Pentru că, în timp, societatea a învățat să facă o diferență clară între omul politic oportunist și valoarea artistică a operei sale.

    Problema cu cererile de demolare a busturilor sau de ștergere a numelor de pe plăcuțele stradale este că ele propun o soluție facilă la o chestiune extrem de complexă. Înlăturarea unui bust dintr-un parc sau de la colțul unei străzi nu va șterge faptul că Păunescu a fost un unealtă eficientă de propagandă, așa cum nu va face nici poezia lui mai puțin valoroasă. O societate matură nu își rezolvă frustrările istorice ascunzând sub preș figurile controversate și prefăcându-se că ele nu au existat. Această formă modernă de cenzură și de „cancel culture” aplicată retroactiv este periculoasă pentru că refuză nuanțele. În loc să demolăm o statuie în grabă, un gest mult mai matur ar fi să contextualizăm. O plăcuță care să spună adevărul întreg, care să recunoască geniul poetic al omului, dar care să menționeze fără ocolișuri și rolul toxic pe care l-a jucat în consolidarea cultului personalității sub comunism, ar face mult mai mult bine memoriei colective decât o demolare pur și simplu.

    Până la urmă, marea artă are această proprietate ciudată și fascinantă. Ea reușește să își depășească creatorul și să supraviețuiască tuturor sistemelor politice care au încercat să o cumpere sau să o folosească. Păunescu omul a făcut alegeri morale de nescuzat în relația cu puterea, dar poezia lui a scăpat din mâinile lui și a devenit a cititorilor. Cel mai sănătos lucru pe care îl putem face astăzi este să ne păstrăm spiritul critic intact, să recunoaștem fără frică răul făcut de regimul comunist și de propagandiștii lui, dar să avem în același timp maturitatea de a ne bucura de o poezie mare atunci când o citim. A separa opera de artist înseamnă a înțelege că frumusețea unui text nu aparține ideologiei, ci limbii în care a fost scris.