Dap, am revenit :)) Mi-am propus să termin cărticica de o am, unde se regăsesc 3 piese de teatru a lui I. L Caragiale. Mai am doar de citit minunata ,,O scrisoare pierdută” (deși am vazut-o la teatru cu o fostă iubită și am urmarit o înregistrare veche pe YouTube, tot vreau să o lecturez și în formatul clasic). Bunn, acum revenind la oile noastre, creația ,,Conul Leonida faţă cu reacţiunea”.
Deși Nenea Iancu este considerat un zeu al dramaturgiei, lectura piesei „Conul Leonida față cu reacțiunea” mi-a lăsat un gust destul de fad, fiind o experiență destul de plictisitoare în cea mai mare parte a ei. Mai bine de jumătate din acțiune se consumă într-o singură discuție lungă în care cele două personaje principale se bălăcăresc pe teme politice. Pentru mine, această primă parte este extrem de plată. Dialogul prelungit la gura sobei nu are nicio dinamică reală, iar dezbaterile lor despre republică și legi par doar un zgomot de fundal lipsit de un conflict care să te țină cu sufletul la gură.
Singurul moment cu adevărat comic și salvator al piesei este cel în care intervin impresiile lăsate de împușcăturile de afară. Panica absurdă care îi cuprinde pe cei doi moși, modul în care se sperie de propria umbră și scenariile apocaliptice pe care și le imaginează din cauza unor simple zgomote de petrecere aduc, în sfârșit, dinamismul și umorul pe care le așteptam. Din păcate, acest declic vine destul de târziu. Un detaliu fin și extrem de plăcut rămâne, totuși, intertextualitatea subtilă pe care Caragiale o construiește. Menționarea lui Nae Ipingescu este o referință excelentă la „O noapte furtunoasă”, un „easter egg” literar care bucură orice cititor atent și conectează savuros universurile pieselor sale.
În concluzie, „Conul Leonida” rămâne o piesă greu de digerat în prima ei jumătate, unde lipsa de acțiune își spune cuvântul, fiind salvată parțial doar de satira fricii din final și de micile conexiuni inteligente din text.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu