Recenzie Ion Luca Caragiale - O scrisoare pierdută 4/5⭐

    Dap, am revenit! Am dus la bun sfârșit misiunea și am terminat de citit și ultima piesă din cărticică, celebra „O scrisoare pierdută”.

    Anul trecut, prin mai, am mers la teatru să o văd live împreună cu fosta mea iubită, fiind piesa ei preferată. Apoi, anul ăsta, chiar cu o zi înainte de simularea la română, am dat din nou peste ea pe YouTube și am revăzut înregistrarea aceea veche și antologică. Dar sincer, deși îi știam deja cam replica cu replică desfășurarea, lectura pe hârtie are o tihnă a ei.

    Ce mai e de zis despre piesa asta? Este cireașa de pe tort a comediilor lui Nenea Iancu, deși de data asta am citit-o cu un ochi puțin mai critic. Dacă în „O noapte furtunoasă” vorbeam de amoruri și gelozii de mahala, aici Caragiale urcă miza direct în jungla politică. Și e de-a dreptul înfricoșător cum un text scris la 1884 descrie la linie personajele din spațiul nostru public de azi.

    Avem cuplul dinamic dintre Tipătescu și „coana Joițica”... coana Joițica! :)) N-ai cum să nu te gândești involuntar la combinațiile din politica noastră modernă, stil Băsescu și Elena Udrea, unde treburile de stat se amestecau de minune cu sentimentele și interesele personale. Zoe e cea care trage toate sforile din umbră, iar prefectul execută.

    Apoi îl avem pe Cațavencu, care e prototipul perfect al suveranistului antieuropean fals de azi. Acesta urlă despre „patrie”, „progres” și cum ne fură străinii, dar de fapt urmărește doar un ciolan mai mare și n-are nicio reținere să șantajeze pe oricine pentru un loc de deputat.

    Pristanda este polițaiul umil, curat umil, care se dă pe lângă cine e la putere, e imaginea perfectă a polițistului obedient din orice regim. Lângă el apare și nea Zaharia Trahanache, bătrânul politician ticsit de experiență, care le rezolvă pe toate în stilul lui lent, calmându-i pe toți cu celebra lui replică „aveți puțintică răbdare”, în timp ce pretinde că nu vede absolut nimic din ce se întâmplă sub nasul lui. Iar cireașa pe colivă e Cetățeanul Turmentat, cu dilema eternă: „Eu cu cine votez?”.

    Dacă e să-i găsesc o parte mai puțin reușită, e modul în care Caragiale a ales să încheie piesa. După tot haosul ăsta briliant, finalul mi se pare puțin fâsâit... apare Agamiță Dandanache (care e și mai incult și mai șantajist decât toți), se găsește scrisoarea, iar la final toată lumea se îmbrățișează, face pace și închină șampanie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă simțeam nevoia unui cliffhanger amuzant, cum ar fi fost o fază la final în care Trahanache chiar să afle adevărul pe bune, sau a unei pedepse reale pentru tot circul ăsta, în loc de o rezolvare așa de bruscă unde nimeni nu pățește nimic. În plus, pe parcursul lecturii, unele întâlniri între personaje și unele idei se cam repetă și devin un pic obositoare când doar citești textul în loc să-l vezi jucat pe scenă. Chiar și așa, rămâne o comedie de clasă și o satiră uriașă. Dar simt că după atâta politică românească am nevoie de o schimbare radicală de registru și de atmosferă.

    Așa că, de azi, vreau să mă apuc serios de Franz Kafka și a lui „Metamorfoză”. Deși am mai citit bucăți din el pe parcursul timpului, știu citate și cunosc destule despre stilul lui (era autorul preferat al fostei mele iubite, așa că am auzit destule despre el), n-am apucat niciodată să-i parcurg cap-coadă capodopera care l-a consacrat. Deci... e timpul să trec de la circul politic la un pic de existențialism și atmosferă ceva mai întunecată.

Ne auzim la următoarea recenzie! Dumneavoastră... cu cine votați?