Franz Kafka – Șacalii și arabii (Traducere și adaptare)

Traducere și adaptare din limba germană de Iosif Iulian-Andrei

„Animale minunate, nu-i așa? Oh, și cât ne urăsc!”

    Dorind să-mi pregătesc o lectură completă pe format fizic, am vrut să-mi printez, pe lângă „Metamorfoza”, și câteva dintre prozele lui scurte pentru a le atașa la începutul cărții. Spre marea mea surprindere, când am căutat micro-ficțiunea „Șacalii și arabii” (Schakale und Araber), nu am găsit nicăieri direct o variantă în română. Prin urmare, am luat textul original scris de Kafka în 1917 și, ajutându-mă de diverse mijloace digitale de traducere, m-am apucat să-l șlefuiesc și să-i dau un ritm literar cât mai curat în română. O las pusă aici pe blog atât ca o lectură rapidă de prins între pagini, cât și pentru viitorii cititori care vor căuta această povestire.

Șacali și arabi - Franz Kafka(1917)

    Ne-am oprit în oază. Tovarășii mei dormeau. Un arab, înalt și alb, a trecut pe lângă mine, îngrijise cămilele și se îndrepta spre locul de dormit. Eu m-am aruncat pe spate pe iarbă, voiam să dorm. Nu puteam. Urletul trist al unui șacal se auzea în depărtare. M-am ridicat din nou. Ceea ce fusese atât de departe era brusc aproape. Un roi de șacali în jurul meu, cu ochi strălucitori, pălind într-un auriu mat, trupuri zvelte, mișcându-se cu mișcări rapide, ca sub îndemnul un bici.

    Unul a venit din spate, s-a lipit de mine, sub brațul meu, ca și cum ar fi avut nevoie de căldura mea, apoi a pășit în fața mea și a vorbit, aproape față în față cu mine:

    ,,Sunt cel mai bătrân șacal de pretutindeni. Mă bucur să te pot primi aici! Aproape că mi-am pierdut speranța, căci te-am așteptat o veșnicie! Mama mea a așteptat, și mama ei, și toate mamele ei, până la mama tuturor șacalilor. Crede-mă!”

  ,,Mă surprinde asta!” Am spus, amintindu-mi că am uitat să aprind grămada de lemne care era gata să țină șacalii la distanță cu fumul ei. „Sunt foarte surprins să aud asta. Se întâmplă să fiu din nordul îndepărtat și sunt doar într-o călătorie scurtă. Ce vreți, voi șacali?”

    Și, ca și cum ar fi fost încurajați de această primire poate prea prietenoasă, și-au strâns cercul mai mult în jurul meu. Toți respirau scurt și șuierau.

  „Știm”, începu cel mai mare, „că vii din nord și tocmai pe asta se bazează speranța noastră. Acolo se găsește inteligența pe care nu o găsim aici, la arabi... Din aroganță lor rece, știi, nu se poate scoate nici măcar o scânteie de rațiune. Ucid animale ca să le mănânce dar disprețuiesc hoiturile.”

    „Nu vorbi așa tare”, am spus, „sunt arabi care dorm prin apropiere.”

    „Ești cu adevărat un străin”, a spus șacalul, „altfel ai ști că niciodată în istoria lumii un șacal nu s-a temut de un arab. Ar trebui să ne temem și noi de el? Nu este oare o nenorocire suficientă că am fost alungați printre un astfel de popor?”

    „Poate, poate”, am spus, „nu îndrăznesc să judec chestiuni atât de îndepărtate, pare o dispută foarte veche, așa că probabil e în sânge, așa că poate că se va termina doar cu sânge.” 

   „Ești foarte deștept”, spuse bătrânul șacal, și toți respirau și mai repede, cu plămânii grei, chiar dacă stăteau nemișcați. Un miros amar, uneori suportabil doar cu dinții încleștați, le ieșea din gurile deschise, „Ești foarte deștept! Ceea ce spuneți corespunde învățăturii noastre străvechi. Așa că le vom lua sângele și disputa se va termina!”

    „O!” am spus, mai sălbatic decât intenționam, „vor riposta! Vă vor împușca cu puștile lor!”

    „Ne înțelegi greșit”, a spus el, „în ceea ce privește natura umană, care nu dispare nici măcar în nord, noi nu-i vom ucide! Nilul n-ar avea suficientă apă ca să ne curețe de sângele lor murdar. Fugim de simpla vedere a trupurilor lor vii, într-un aer mai curat, în deșert, care este, prin urmare, casa noastră.” 

    Și toți șacalii din jur, la care se adăugasera mult mai mulți de departe, își coborau capetele între picioarele din față și le curățau cu lăbuțele, de parcă ar fi vrut să ascundă o repulsie atât de cumplită încât aș fi preferat să scap din cercul lor cu un salt înalt.

    „Deci ce intenționezi să faci?” am întrebat și am început să mă ridic, dar nu am putut. Două animale tinere își încleștaseră fălcile de haina și cămașa mea din spate. A trebuit să rămân așezat. „Îți țin trena”, a explicat bătrânul șacal cu seriozitate, „un semn de respect.” „Spune-le să plece!” am strigat, întorcându-mă când către bătrân, când către cei mici. „Desigur că o vor face”, a spus bătrânul, „dacă le ceri. Dar va dura ceva timp, pentru că, așa cum este obiceiul lor, și-au încleștat adânc fălcile și trebuie mai întâi să le despartă încet. Între timp, ascultă cererea noastră.”

    „Comportamentul tău nu m-a făcut să fiu foarte receptiv la ea”, am spus. „Nu ne pedepsi pentru stângăcia noastră”, a spus el și acum, pentru prima dată, folosind tonul plângăcios al vocii sale naturale, „suntem niște animale sărace, avem doar dinții. Pentru tot ce vrem să facem, bine și rău, dinții sunt tot ce avem.” „Deci ce vrei?” am întrebat.

    „Domnule!”, a strigat el, și toți șacalii au urlat, încât toată împrejurimea mi s-a părut o melodie, „Vei pune capăt luptei care dezbină lumea. Bătrânii noștri l-au descris pe cel care va face asta exact așa cum ești tu. Trebuie să avem pace față de arabi, aer respirabil, priveliștea de jur împrejur curățată de ei, niciun behăit de berbec măcelărit de un arab, toate animalele vor muri în pace, netulburați, iar le vom curăța până la măduva oaselor. Puritate, nimic altceva decât puritate dorim!”

    Și acum toți plângeau și suspinau „Cum poți suporta asta în lume, inimă nobilă și măruntaie dulci? Pământul este albul lor, pământul este negrul lor, bărbile lor sunt groaznice, trebuie să vomiți la vederea cu colțului ochilor. Oh, și când își ridică brațul, iadul se deschide! De aceea, o, domnule, cu ajutorul mâinilor Tale atotputernice, taie-le gâtul cu aceste foarfece!” Și, în urma unei mișcări a capului, a venit un șacal, purtând o foarfecă mică de cusut acoperită de rugină veche în dintre canini.

    „În sfârșit, foarfeca, e timpul să oprim tot teatul acum!”, a strigat conducătorul arab al caravanei noastre, care se strecurase spre noi împotriva vântului și acum își flutura biciul uriaș.    Toți s-au împrăștiat repede, dar la o oarecare distanță au rămas, înghesuite una lângă alta, numeroasele animale, atât de apropiate și rigide încât arătau ca un obstacol îngust.

    „Deci, domnule, ați văzut și ați auzit și dumneavoastră acest spectacol!”, a spus arabul, râzând cât de vesel îi permitea reținerea tribului său. „Deci știți ce vor animalele?”, am întrebat. „Desigur, domnule”, a spus el, „este un lucru cunoscut, atâta timp cât există arabi, această foarfecă va rătăci prin deșert și va rătăci cu noi până la sfârșitul zilelor. Este oferită fiecărui european pentru ,,marea cerere”. Fiecare european este tocmai cel care pare chemat să le-o împlinescă. Aceste animale au o speranță prostească. Prostuți, adevărați prostuți sunt. De aceea le iubim, sunt câinii noștri, mai frumoși decât ai voștri. Uite, o cămilă a murit în timpul nopții, am adus-o aici.”

    Patru hamali au venit și au aruncat hoitul în fața noastră. De îndată ce a căzut, șacalii și-au ridicat vocile. Ca și cum ar fi fost trași de niște frânghii invizibile, fiecare a venit șovăind, corpurile lor zgâriind pământul. Uitaseră de arabi, uitaseră de ura lor, prezența atotcuprinzătoare a cadavrului încărcat de duhoare îi captiva. Unul dintre ei se agăța deja de gât și, la prima mușcătură, a găsit artera carotidă. Ca o pompă mică, frenetică, încercând cu disperare și fără speranță să stingă un foc copleșitor, fiecare mușchi din corpul său s-a tras și s-a zvârcolit la locul lui. Și deja, toți, lucrând împreună, erau călare pe cadavru, părând un înalt munte de șacali.

    Apoi, arabul i-a lovit energic cu biciul ascuțit, zvârcolindu-i. Și-au ridicat capetele, pe jumătate intoxicați de starea lor, și l-au văzut pe arab stând în fața lor. Acum simțeau biciul pe boturi. Au sărit și au fugit puțin înapoi. Dar sângele cămilei deja se împrăștia pe acolo, aburind, corpul îi era sfâșiat în mai multe locuri. Nu au putut rezistam. Iată-i din nou. Și din nou ghidul. Arabul a ridicat încă o dată biciul.l-am apucat de braț.

    „Aveți dreptate, domnule”, a spus el, „îi vom lăsa să-și continue treaba, oricum e timpul să plecăm. I-ați văzut. Animale minunate, nu-i așa? Oh, și cât ne urăsc!”

Sfârșit