De ce rămâne seria Moromeții o capodoperă românească? - Recenzie a ecranizărilor de Stere Gulea

    Fiind un pasionat de genealogie, tradiție și folclor, cele două romane din seria Moromeții ale lui Marin Preda m-au fascinat încă de la primele pagini. Am parcurs bucăți din ambele volume, deși recunosc că nu le-am terminat, nu din pricină că nu mi-ar fi plăcut, ci din lipsă de chef sau din simplul fapt că reprezentau o sarcină școlară obligatorie (iar impunerea unei lecturi îi anulează adesea, din start, întreaga valoare).

    În ajutorul meu au sărit însă ecranizările. Primul film, bazat pe volumul I (publicat în 1955), regizat de Stere Gulea și lansat în 1987, reușește să aducă în plan vizual, păstrând fidel atmosfera cărții, întreaga problematică a operei. Ecranizarea prezintă drama lui Ilie Moromete, un tată aflat „între tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”, care încearcă să-și păstreze intacte pământurile, lăsând pe plan secund relația cu familia.

    Mentalitatea sa tradițională, în care pământul reprezintă o moștenire mai degrabă spirituală decât materială, îl îndepărtează de fiii din prima căsătorie. Tineri ambițioși și dornici de îmbogățire, aceștia își vor îndeplini planurile la finalul operei, fugind la București cu oile, caii și o parte din zestrea familiei. Aceeași rigiditate îi afectează și al doilea mariaj. Soția sa, Catrina, îl mustră neîncetat pentru promisiunea făcută în timpul foametei (aceea de a trece casa pe numele ei, după ce ea vânduse un teren de la mama sa pentru a hrăni familia), o promisiune pe care Ilie o amână la nesfârșit.

    Victime involuntare sunt și copiii din a doua căsătorie, dintre care se remarcă Niculae, mezinul. Dotat cu o inteligență mult peste media satului Siliștea-Gumești, Niculae termină clasa a IV-a cu premiul I, însă tatăl său consideră „cartea” drept un moft inutil. Ilie se găsește la final într-o stare de izolare accentuată, cu familia destrămată, realizând că a eșuat în ipostaza de părinte, dar consolându-se amar: „Tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față, deși ei au fugit ca niște trădători.”

    Istorisirea familiei continuă după mai bine de trei decenii în al doilea film, lansat în 2018 și bazat pe cel de-al doilea volum al romanului. Acțiunea urmărește adoleșcența târzie a lui Niculae, acum un flăcău în toată firea, dornic să-și continue educația în ciuda opoziției tatălui. Frustrat de atitudinea lui Ilie, Niculae ajunge în cercurile simpatizanților comuniști, filmul surprinzând transformarea brutală a satului românesc după instaurarea socialismului.

La presiunea Catrinei, Ilie îi permite în cele din urmă fiului să studieze, însă decizia nu mai poate repara ruptura. Amânarea casei o determină pe Catrina să-l părăsească și să se mute la una dintre fete. Vedem și destinul celorlalți fii: Nilă se căsătorește și moare pe front, lăsând în urmă o soție însărcinată, în timp ce Paraschiv se îmbolnăvește grav și este vizitat de tatăl său, care îi oferă bani pentru tratament.

    Spre final, Moromete își înțelege greșelile și, fără a se lamenta, încearcă să le repare. Face un testament prin care împarte pământul în mod egal tuturor moștenitorilor. Dacă volumul original al lui Preda se încheia cu moartea lui Ilie, măcinat de boală, Stere Gulea alege o încheiere mai simbolică. Comuniștii de la Sfatul Popular vin și îi confiscă bunurile din curte pentru neplata cotizației. Moromete acceptă situația fără să riposteze, ba chiar zâmbește amar când unul dintre ei îl roagă să-i fie naș. Filmul se încheie cu imaginea lui Ilie întins în pat, cu ochii închiși și cu o țigară între degete, o scenă ce marchează tăcut apusul unei lumi rurale ce nu va mai fi niciodată la fel.

    Moartea lui Marin Preda din mai 1980 a lăsat neîncheiată posibilitatea unei continuări literare oficiale, însă acest rol și l-a asumat tot Stere Gulea. După ani buni de la cea de-a doua ecranizare, regizorul a revenit cu o producție complet originală, fără un roman la bază, inspirată din jurnalele autorului.

    Noul film, pe care l-am vizionat abia recent (pirateria m-a dezamăgit de data aceasta, fiind greu de găsit), urmărește viața lui Niculae Moromete, ajuns acum un scriitor consacrat și recunoscut. Dincolo de succesul literar, Niculae poartă o povară psihică apăsătoare, care îl urmărește pe parcursul întregului film.

    Relația mea cu această a treia parte este mixtă. Povestea a fost destul de greu de digerat și, per ansamblu, mai slabă din punct de vedere narativ. Sound designul suferă de o meteahnă veche a cinematografiei românești: efectele sonore sunt adesea suprapuse neinspirat peste vocile actorilor, care murmură replicile, iar iluminatul precar îngreunează identificarea personajelor. În plus, multe figuri emblematice reapar doar preț de câteva secunde, fără a primi un moment de profunzime. Un exemplu este Cocoșilă, cel mai bun prieten al lui Moromete, redus aici la câteva cadre în timpul unei premiere și la o scurtă secvență de 30 de secunde alături de Ilie, înainte de a dispărea definitiv. Înțeleg simbolistica apusului lumii vechi, însă un ultim capitol ar fi meritat o rememorare mai caldă a acestor figuri.

    Ce m-a atras în schimb a fost paralela directă dintre Niculae Moromete și Marin Preda, filmul transformându-se într-un biopic mascat al scriitorului. Finalul este rotund și simbolic: Aurora (iubita lui Niculae, inspirată de Aurora Cornu, prima soție a lui Preda) îl convinge să publice manuscrisul despre familia sa. Astfel, acțiunea se întoarce dinamic la prima parte, închizând cercul.

    Un alt plus incontestabil este estetica vizuală, pe care un privitor modern ar putea-o încadra ușor în registrul Dark Academia. Niculae Moromete, un intelectual sobru, melancolic și îmbrăcat în nuanțe închise, este plasat în decoruri vintage, pe un fundal sonor de ploaie, ninsoare rece și lumină difuză. Deși producția în sine este una medie, atmosfera e reușită, iar revenirea lui Horațiu Mălăele în rolul lui Ilie Moromete (un tată îmbătrânit, tăcut, dar resemnat și mândru de fiul său) oferă greutate cadrului. Fotografia finală dintre cei doi, inspirată de poezia imaginii reale dintre Marin Preda și tatăl său, Tudor Călărașu, arată împăcarea oficială a celor doi, și sfârșitul întregii povestiri.

Ultimul cadru din Moromeții 3 și una dintre ultimele poze ale lui Marin Preda împreună cu tatăl său

    Saga Moromeților, fie că vorbim de dimensiunea literară sau de cea cinematografică, rămâne o lucrare fundamentală. Marin Preda a eternizat viața rurală fără farduri și fără idealizări siropoase, arătând tensiunile reale din spatele ușilor închise, iar Stere Gulea a reușit performanța de a traduce vizual acest univers, făcându-l accesibil și generațiilor de astăzi.