Prima mea viziune a lui Dumnezeu.

    De-a lungul timpului au existat mărturii cu sutele despre experiențe cu divinitatea. Unele dintre acestea au fost analizate de reprezentanți religioși și confirmate ca fiind autentice, dar unele n-au avut aceeași soartă. Mulți dintre cei care susțin că au avut un contact cu o ființă superioară (în funcție de religia individului, eu fiind creștin ortodox voi folosii termenul de Dumnezeu) au avut chiar de suferit. Unii au fost doar ignorați, considerându-se că vor doar să pară interesanți sau caută atenție, iar alții au fost chiar persecutați, fiind acuzați de erezie, blasfemie sau chiar de nebunie, urmând să fie maginalizați și internați în sanatorii de boli mintale. 

    În funcție de spiritualitatea individuală, fiecare persoană are părerea ei proprie legată de astfel de întamplări. Totuși, eu sunt o persoană credincioasă, cel puțin așa mă consider, și cred uneori în semne, pe care încerc mereu să le interpretez (uneori am fost privit ciudat pentru asta, dar nu imi pasă :) ). Nu sunt cel mai bisericos om, merg doar de câteva ori pe an la biserică, cu ocazia sărbătorilor pascale, sau la finalul celor două mari posturi, dar am modul meu personal de a îmi manifesta credința: încerc să comunic cât mai deschis cu Dumnezeu și cât mai des - deși unii mi-au zis că exagerez, că et cetera - și fac rugăciuni dese, dimineața fac una de mulțumire pentru o nouă zi, înainte de fiecare masă mulțumesc pentru ocazia de a mânca pe care Dumnezeu mi-a dat-o, iar seara este rugăciunea mare, cea de final de zi, aici fiind momentul unde trag o linie, fac un rezumat practic al zilei și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, Îl rog să ma ierte și îi cer binecuvântare pentru toți oamenii. Această rugaciune este și aceea unde simt de cele mai multe ori cea mai mare prezență a Domnului. Obișnuiesc să am în mână, pentru a mă concentra la rugăciune și a evita gândurile zburdalnice, un metanier care deși el e de origine catolică se pare (la moment nu știam), nu m-a împiedicat niciodată în meandrele mele ortodoxe. Ai bine, fără a o mai lungii așa de mult cu introducerea asta, voi trece direct la subiectul acestui articol: Prima mea viziune a lui Dumnezeu.

O schiță a bisericii
despre care vă vorbeam,
luată direct din jurnalul meu.

    Întâmplarea de față a avut loc în primele ore ale zilei de 18 iunie 2025. Fiind o noapte de vară, eu obișnuiesc să ma culc mai târziu, deci se decalează automat și momentul rugăciunii. Mi-am făcut ,,pregătirea”, cum mai fac uneori, aprinzând o candelă la mine pe noptieră, în fața icoanelor Sfintei Parascheva de la Iași (cu care simt o legătură aparte) și Maicii Domnului, apoi mi-am luat metanierul și m-am așezat pentru rugăciune. Totul a decurs ca deobicei, aceeași ordine, mulțumire pentru zi, cererea iertarii de păcate, câteva vorbe adresate lui Dumnezeu, apoi Maicii Domnului, urmate de rugăciuni pentru familie, prieteni și diverse persoane care aveau nevoie de ajutor. N-o să intru în detalii neimportante aici. Pe când era să termin ,,secțiunea” rugăciunii dedicate Maicii Domnului, având și ochii închiși, am simțit o stare de somnolență bizară. Nu era somnul în sine fizic, sau o ațipeală, întrucât eram conștient și imi puteam mișca corpul, dar pur și simplu simțeam ca și când nu mai eram complet acolo. Deobicei, cu ochii închiși, văd ori negru, ori lucruri la întâmplare, fără logică, rebuturi aruncate ale gândurilor mele, doar că în momentul despre care vă vorbeam, imaginea s-a transformat în una albă, de o intensitate orbitoare, mi s-a părut ciudat, dar nu în sensul rău. Din acest alb intens a răsărit în fața mea o biserică înaltă, de înălțimea de ordinul kilometrilor. 

    La o fracțiune de secundă m-am găsit într-un tunel circular, într-o continuă rotație, pe pereții cărora se puteau distinge chipuri omenești, care deși nu le puteam vedea clar, simțeam că este vorba despre niște figuri angelice. Eu înaintam în acest ,,tunel” de chipuri” fără să am vreun control asupra mea, era practic involuntar, doar că nici nu mă opuneam, simțeam și eu o dorință de a ajunge la acest capătul acestui lung drum.

    Tot înaintând, am observat că de la sfârșitul îndepărtat al tunelului a început să bată înspre mine o rază puternică de lumină, și prin puternică mă refer de o intensitate orbitoare. Câteva secunde mai târziu, m-am găsit că în fața mea a apărut o figură gigantică în tunel. Era un bărbat în vârtstă, cu o robă albă pe el, care stătea regește pe un tron alb, sculptat cu diferite modele pe care nu mi le mai amintesc. Nu puteam distinge fața acestei persoane întrucât lumina despre care vă vorbeam părea că emană din chipul acesteia. Deși nu puteam confirma identitatea acestei figuri, am simțit din start că este vorba despre Dumnezeu. Cuprins de un șoc (nu în sensul negativ, ci este vorba despre o uimire mai mult) am început să îi zic rapid toate cele care mă măcinau: bacul, permisul, facultate etc. Apoi am început să mă rog și pentru oamenii din viața mea. În momentul în care am terminat de menționat ultima persoană, lumina a devenit atât de puternică încât am revenit din nou la acel alb de la început, urmând apoi ca acesta să se risipească, revening la negrul specific ochilor închiși. Totuși, în momentul ,,revenirii” am avut un sentiment despre faptul că toate cele spuse au ajuns direct la Domnul, fiind deja ,,aprobate” de către El. Mi-am terminat, apoi, rugăciunea și am deschis ochii, moment în care am simțit cum am fost cuprins de o energie greu de explicat în termeni conciși. Pur și simplu, era un fel de bucurie maximă, combinată cu o liniște, dar în același timp și cu nevoia de a împărtășii laudă Domnului. Timp de vreo 2-3 zile, nimeni și nimic nu mă putea scoate din această stare. Orice inconveniență care în mod normal m-ar fi iritat, s-a simțit ca ceva fericit. Practic nimic nu putea merge rău. Aveam o euforie greu de explicat.

    Am vrut să spun cât mai multor persoane despre cele întâmplate, dar am ales în acel moment să le spun doar câtorva persoane alese, întrucât știți cum te cataloghează imediat lumea, acesstea fiind mama, iubita mea de la acel moment, și un prieten din Marea Britanie, care deși era mai năzdrăvan când l-am cunoscut, începuse să intre în ale ortodoxiei, dorind să devină chiar preot (te salut pe această cale, Gabriel!). Toți trei s-au bucurat de cele spuse. Mă gândeam să postez și pe social media despre această întâmplare, având dorința să dau din bucuria și energia de o aveam tuturor oamenilor. Totuși, mama mi-a sugerat să nu o fac, cel puțin pe moment, și să țin totul pentru mine. Asta am și făcut. Până în ziua de azi, am povestit cele întâmplate unui grup restrâns de oameni, în special celor care știam că nu mă vor judeca.

    Am luat decizia să scriu acum această istorioară, nu ca un motiv de laudă sau să mă etalez că ,,uite, dom'le, am avut eu viziuni”, ci ca pe o mărturie publică a credinței mele în Dumnezeu. Fără a mai elabora mai departe și a duce articolul într-o supraanaliză, vă voi spune doar faptul că eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos, unul născut, Cel care ne-a răscumpărat păcatele și care ne-a salvat de la pierzanie. O să mai postez, probabil, și alte momente și ,,viziuni” de genul, întrucât au mai fost câteva, dar niciuna n-a avut aceeași intensitate ca cea despre care v-am vorbit mai sus.

    În încheiere, vă atașez o schiță făcută la câteva minute distanță de la cele povestite mai sus, alături de o imagine găsită vreo 3 luni mai târziu într-o carte de o citea bunica mea înainte să moară, Vămile Văzduhului de Nicodim Măndiță.

Schița în cauză

Imagine găsită (septembrie 2025)