Există capodopere în cinematografia românescă?

    Probabil mulți dintre tinerii cinefili sunt de părere că cinematografia românească, din orice perioadă a existenței sale, nu a avut vreodată o producție care să amintească de estetica aceea intelectuală și romantică a filmelor vechi din Franța, America sau Italia, având impresia că există doar filme mediocre și lipsite de nicio sensibilitate vizuală. În genere, sunt și eu de aceeași părere și chiar susțin cu desăvârșire acest fapt, putând să țin o tiradă lungă despre cum producțiile cinematografice din țara noastră au avut o scădere a calității semnificativă în ultimele decenii și care ar fi mai exact motivele acesteia. Doar că, în acest articol, vreau să vă prezint câteva dintre „comorile ascunse” care mi-au atras atenția și care m-au făcut să cred că mai există o speranță.

Filantropica

    Regizată de Nae Caranfil, este o comedie neagră ce urmărește destrămarea iluziilor lui Ovidiu Gorea, un profesor modest de literatură din București care trăiește încă cu părinții și câștigă un salariu mizerabil. Viața lui banală se schimbă radical când se îndrăgostește orbește de Diana, o tânără de 20 de ani cu aspirații de manechin, ale cărei pretenții financiare îi depășesc complet posibilitățile. Disperat să facă rost de bani pentru a o impresiona, Ovidiu cade în plasa lui Puiuț, liderul cinic și genial al unei rețele organizate de cerșetorie. Puiuț îl transformă pe profesor în piesa centrală a unei escrocherii sentimentale: Ovidiu este cuplat cu o altă angajată a rețelei și trimis în restaurante de lux, unde cei doi joacă rolul unor intelectuali faliți care nu își pot plăti nota de plată, storcând sume uriașe din mila clienților bogați. Prins într-un joc periculos al identităților false și orbit de mirajul banilor rapizi, Ovidiu realizează prea târziu că a devenit o simplă marionetă într-o afacere cinică, unde demnitatea umană este tranzacționată ca o marfă, iar manipularea sentimentelor este transformată în artă.

    Pe lângă poveste, distribuția este absolut genială. Antagonistul filmului, un tip viclean și șarmant, n-ar fi putut să fie interpretat atât de fidel viziunii regizorului de nimeni altcineva decât de „cel mai mare rău al cinematografiei românești”, adică de Gheorghe Dinică. Acesta reușește să creeze impresia unui șarlatan al sistemului din anii 2000 care vrea să-i ajute pe cei mai dezavantajați din societate. Dacă la început Puiuț dă impresia unui părinte ironic de tipul Moromete, timpul îi va dezvălui adevăratele intenții, devenind agresiv atunci când lucrurile nu merg conform planurilor lui. Deși spre final devine figura care pare că te-ar putea ucide cu o privire, Gheorghe Dinică îi conferă personajului un șarm de gentleman, purtându-se manierat și în cele mai violente momente, lucru ce face ca antagonistul să fie și mai înfricoșător. Acest bonton, pe lângă aura sa inconfundabilă, este memorabil și prin replicile sale tăioase care au stârnit râsul multor generații de spectatori.

    Filmul reușește să capteze întreaga perspectivă a societății postdecembriste din anii '90–2000. De la străzile murdare și gri, pline de trecători monotoni și cerșetori de toate felurile, la restaurantele de lux unde cinează toată spuma societății, Nae Caranfil eternizează în timp această perioadă a istoriei fără a include o uniformizare idealizată. Însăși această diferență dintre toate păturile sociale este ceea ce face ca universul din film să pară veridic, adăugând totodată un impact emoțional mai mare poveștii. Creația aceasta este una dintre singurele din cinematografia noastră care poate fi revăzută de sute de ori și care reușește de fiecare dată să capteze și să stârnească hohotele publicului.

Liceenii

    Considerat filmul generației de adolescenți ai anilor '80–'90, ecranizarea urmărește povestea romantică și plină de provocări dintre doi elevi de clasa a X-a dintr-un liceu bucureștean: Mihai Marinescu și Dana Vasilescu. Mihai este un provincial pasionat de filozofie și șah, iar Dana este o fată populară, dar retrasă. Relația lor se dezvoltă pe fundalul presiunii examenelor, al competiției școlare și al micilor intrigi dintre colegi, fiind marcată de neînțelegeri, gelozii, dar și de momente profunde de prietenie. În paralel, filmul surprinde dinamica memorabilă dintre profesori și elevi, în special prin severa, dar inimoasa profesoară de matematică „Isoscel” și blândul diriginte „Socrate”.

    La aproape patruzeci de ani de la apariție, producția lui Nicolae Corjos este relevantă și în ziua de azi, mulți dintre tineri regăsindu-se în personajele prezentate. Fie că este vorba despre însăși atmosfera de liceu, cu examene, olimpiade, corigențe, profesori grandomani, sau de fiorul primei iubiri, ecranizarea stârnește de fiecare dată emoții în sufletul fiecăruia dintre noi, reușind să readucă în minte multe dintre pățaniile din timpul liceului. Câți dintre noi n-au avut primul fior de iubire adevărată în timpul liceului? Câți dintre noi n-au chiulit de la ore sau n-au avut vreodată o spaimă generată de un profesor fixist? Probabil că or fi câteva persoane, dar și acelea sigur se regăsesc măcar în atmosfera generală a filmului. Ei bine, sunt lucruri de genul acesta care fac un film să devină un clasic drag publicului și la aproape jumătate de secol de la apariție.

    Din nou, distribuția este pe cât de variată, pe atât de genială. În primul rând, avem debutul unor mari actori, filmul propulsându-le popularitatea până la cer fără să fi avut alte apariții majore până atunci. Printre aceștia se numără Ștefan Bănică Jr., Oana Sârbu, Mihai Constantin, Cesonia Postelnicu și Tudor Petruț. Dar, pentru a arăta ingeniozitatea lui Corjos, filmul conține și prezența unor adevărate legende ale cinematografiei noastre, cum ar fi Ion Caramitru în rolul lui Socrate, Sebastian Papaiani ca tatăl lui Mihai, Mihai Mereuță ca memorabilul portar al liceului sau Cristina Deleanu în rolul directoarei. Pe lângă cei menționați, cea mai memorabilă apariție a avut-o regretata doamnă a scenei noastre, Tamara Buciuceanu-Botez. Deși aceasta avea de obicei roluri umoristice, în acest film reușește să prezinte tipologia acelei profesoare severe de care fiecare am avut parte măcar o dată în viață. Rolul, unul mai dur, este de multe ori îndulcit de personalitatea copilăroasă a actriței, reușind să ne amuze prin replicile tăioase și mimica inconfundabilă.

    Pe lângă cele menționate deja, filmul este memorabil și prin coloana sonoră, fiind cel care i-a eternizat pe deja celebrii Stela Enache și Florin Bogardo. Cuplul muzical a compus în timp record piesa ce se aude și azi la orice festivitate de absolvire: „Ani de liceu”. Încă din primele versuri simțim un nod în stomac generat de amintirile frumoase din timpul liceului, un timp demult trecut, stârnind chiar și lacrimi celor mai emotivi dintre noi.

    În genere, acest film este o adevărată capodoperă a cinematografiei noastre, relevantă peste timp, a cărei reputație și al cărei succes sunt imposibil de recreat de orice creație actuală sau viitoare.

Capra cu trei iezi

    Deși este considerat unul dintre cei mai relevanți scriitori români, Ion Creangă n-a avut vreodată bucuria de a avea o ecranizare fidelă a unei scrieri de-ale sale (excepție fiind Amintiri din copilărie), singurele existente fiind reinterpretate de regizori în universul nostru uman, eliminând tot fabulosul caracteristic autorului. Probabil asta este și cauza în sine a ecranizărilor neconforme: în cinematografia română nu a existat mult timp tehnologia care să permită existența efectelor speciale digitale, totul fiind realizat în mod practic. Însă aici voi vorbi despre una dintre aceste ecranizări, bazată pe celebrul basm din 1875.

    Filmul regizat de Victor Canache prezintă o văduvă care își crește singură cei trei copii. Singura lor protecție este o gospodărie modestă din lemn. Confruntată cu greutățile vieții de zi cu zi, femeia nu realizează că cel mai mare pericol nu vine din pădure, ci chiar de la un vechi prieten de familie. Acest vecin, un bărbat cu o natură sadică și un comportament de psihopat, profită de faptul că familia este complet lipsită de apărare. Într-o zi, profitând de plecarea mamei la târg, bărbatul pătrunde în casă, dezvăluindu-și adevăratele intenții sângeroase. El îi măcelărește cu sânge rece pe cei doi iezi mai mari. Mezinul reușește să supraviețuiască ascunzându-se. Când mama revine și descoperă masacrul, durerea profundă se transformă rapid într-o sete cruntă de răzbunare. Ea orchestrează o capcană elaborată și nemiloasă pentru a-l pedepsi pe călău.

    Un lucru care face instant filmul memorabil este faptul că reprezintă unul dintre primele și puținele filme thriller din cinematografia noastră. Într-un domeniu dominat de comedie sau romantism ieftin, Canache reușește să prezinte o poveste cu adevărat macabră și înspăimântătoare. Deși în originalul lui Creangă povestea este mai puțin grotescă, filmul surprinde intensitatea adevărată a acțiunilor din basm. După cum știm, lupul îi mănâncă pe doi dintre iezi, dar fără să lase vreo mizerie biologică în urmă. Ei bine, în ecranizarea noastră, vecinul îi ucide violent pe doi dintre copii, împroșcând sânge peste tot și decapitându-i. Macabrul este accentuat de faptul că acesta decide să așeze capetele celor doi tineri la pervazul ferestrei, astfel încât mama să vadă imediat „capodopera” ucigașului.

    Un alt aspect remarcabil este dat din nou de distribuție. Lăsându-i la o parte pe cei trei copii care au interpretat genial, dar și pe Marius Bodochi, care a întruchipat fidel un însetat de sânge și ne-a marcat cu șarmul său de „diavol în persoană”, adevărata comoară a filmului este doamna Maia Morgenstern. Aceasta și-a luat în serios rolul de văduvă și mamă singură de la țară, portretizând o fire tăcută, serioasă și tenace, specifică muntenclor de altădată. Talentul ei actoricesc genial se poate vedea în scena întoarcerii acasă. Mama, trăgând după ea un cărucior cu bunătăți și văzând chipurile fără viață ale puilor ei, se descotorosește rapid de toate, cade la pământ și urlă de durere. Autenticitatea acestei trăiri puternice este remarcabilă: actrița răstoarnă căruciorul, izbește cu pumnii în pământ, smulge fire de iarbă și trage de propriile haine în exteriorizarea durerii imense. În plus, atitudinea dură și răzbunătoare din final ilustrează încă o dată pliabilitatea și talentul actriței.

Cuibul de viespi

    O altă capodoperă este ecranizarea după piesa de teatru Gaițele, scrisă de Alexandru Kirițescu. Filmul prezintă viața unui mic oraș de provincie ce este dominat absolut de clanul dezlănțuit al familiei Duduleanu. În fruntea acestei dinastii de comercianți prosperi se află bătrâna și autoritara Aneta Duduleanu, flancată de cele două surori ale sale, Zoia și Lena. Cele trei femei, poreclite „gaițele” sau „viespile”, își petrec zilele mâncând dulceață, bârfind, jucând cărți și spionându-și vecinii, de la nașteri până la înmormântări, manifestând o răutate pură, dar comică. Liniștea morbidă a acestui „cuib” este zguduită când în familie intră Mircea Aldea, un tânăr ziarist și intelectual idealist, dar sărac, care s-a căsătorit cu Wanda, una dintre fiicele clanului. Mircea devine rapid victima sufocantă a intrigilor, lăcomiei și meschinăriei de neoprit a acestei galerii de personaje obsedate de bani, moșteniri și aparențe. Captiv într-un mediu guvernat de egoism și lăcomie absurdă, unde chiar și moartea este transformată într-un spectacol grotesc al falselor sentimente, Mircea asistă neputincios la destrămarea propriilor idealuri într-o realitate în care demnitatea este complet devorată de „viespi”.

    Comedia este o comoară a cinematografiei noastre, satirizând atât de fidel moravurile societății burgheze din interbelic. Personajele principale întruchipează exact tipologiile acelea de babe bârfitoare, fără cusur în rău, care au mereu ceva negativ de zis și care sunt adevărate „camere de supraveghere” la ele în cartier. Cine altcineva ar fi putut să interpreteze astfel de caractere decât marea Tamara Buciuceanu-Botez, alături de alte mari actrițe precum Coca Andronescu și Raluca Zamfirescu? De asemenea, apare din nou într-un rol negativ și Gheorghe Dinică, fiind fiul bonom și parazit al Anetei, specific familiilor de aristocrați de la acea vreme.

    Decorul și costumația captează fidel perioada istorică în care se petrece acțiunea, mai exact anul 1936. Femeile poartă rochii elegante și pompoase, în timp ce bărbații sunt îmbrăcați la dungă, cu joben și baston. Arhitectura locațiilor este una de gust, casele și instituțiile prezente fiind în general în stilul preferat al burgheziei de atunci, renumitul stil neoromânesc.

    Fără a mai detalia, pentru că astfel aș ruina și mai mult plăcerea vizionării, pot afirma că este cea mai memorabilă comedie din perioada comunistă a cinematografiei noastre.

    Ar fi fost multe alte filme de menționat, doar că am vrut să fac un articol de revistă, nu o carte de analiză a cinematografiei noastre, așa că m-am rezumat la cele mai apreciate de mine. Țin, de asemenea, să spun că totul este strict o părere personală și fiecare este liber să aleagă dacă aceste filme sunt sau nu bune. Plănuiesc ca pe viitor să fac un articol în care să explic de ce lista capodoperelor cinematografice românești este așa de redusă, adică să examinez toate viciile și obiceiurile proaste ale ecranizărilor de pe teritoriul nostru. Până data viitoare:

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!”