Paștele Zamfirei

    Vreau să fiu cât se poate de sincer cu voi. Textul de mai jos face parte dintr-un proiect la care lucrez de prin septembrie 2025, sub titlul provizoriu „Moștenirea”. La un moment dat am ajuns într-un blocaj scriitoricesc destul de frustrant. Aveam ideile, aveam cadrul și o aveam pe Zamfira, dar textul pur și simplu nu mai înainta. Manuscrisul rămăsese blocat. Așa că am decis să schimb strategia. În loc să aștept să termin totul în secret, am zis să încep să îl postez aici, pe bucățele, în episoade. Primul fragment pe care îl citiți azi e capitolul I. Bunn, acum să începem povestirea.

    Primăvara târzie se strecurase peste Târgoviște, iar Bulevardul Castanelor își arăta pe alocuri splendoarea pierdută. Copacii, încă fragili de la iarnă, își ridicau crengile ca pe niște degete delicate spre cerul cenușiu al Săptămânii Mari. Casele boierilor și ale arhitecților care-și înălțaseră palate în acei ani se aliniaseră pe bulevard cu mândrie, având fațade ornamentate, stucturate fin lucrate, balcoane cu balustrade din fier forjat și ferestre înalte, încadrate de obloane vopsite în verde sau albastru, unele cu mici vitralii colorate care răsfrângeau lumina moale a dimineții. Aerul mirosea a pământ reavăn, a flori de pom și a fum de lemn ars din sobele încă în funcțiune. Casa Zamfirei Mănescu, situată aproape de mijlocul bulevardului, era una dintre aceste construcții de patrimoniu. Fațada ei de un crem-prafuit, cu ornamente baroc subtile și colonete pe colțuri, părea că a rămas încremenită între două epoci: nici uitată, nici modernizată. Grădina din față era un mic haos ordonat de tufe de trandafiri și de liliac, cu alei de piatră veche, acoperite parțial de frunze uscate și petale pierdute, ca niște relicve ale primăverilor trecute. Porțile masive din lemn, cu aceleași încuietori grele de odinioară, scârțâiau ușor atunci când vântul adia, iar în spatele lor se simțea un aer de mister.

    În sufrageria mare, Zamfira stătea într-un fotoliu prăfuit, cu brațele sprijinite pe perne de catifea decolorate și cu privirea pierdută într-un punct imaginar din colțul încăperii. Radio-ul, vechi dar funcțional, răspândea note line de muzică simfonică, un spectacol sonor care părea să contrazică agitația nevăzută a sufletului ei. Totul în casă era pregătit pentru Paște: masa lungă, acoperită cu față de masă albă, fețe de masă suplimentare în sertare, vasele cu sarmale și pasca așteptând cu aroma lor subtilă, lumânările aprinse la icoane, cozonacii gata tăiați în felii perfecte. Totul părea să aibă un scop, dar ochii Zamfirei scânteiau de o dezamăgire ascunsă și de un fel de anticipație neliniștită. Toate pregătirile, toate atențiile ei meticuloase nu erau pentru sărbătoare, ci pentru sosirea… primejdiei.

     ”Ptiu, uite-te la mine… aproape nouăzeci de ani și tot mai am de tras cu gloata asta de dobitoci. Ah, Doamne, să vină ei, cu fețele alea lunguiețe, cu zâmbete false … să mă pupe pe obraz de parcă le place. Bonjour, mam’mare!… hăăă! Bonjour? Uite că mi-a scăpat iar, ptiuu… să mă ierte Dumnezeu, dar parcă-mi vine să-mi dau două palme când îmi scapă franțuzismele astea. Eu să zic bonjour? Eu, care nu pot să-i sufăr pe sclifosiții ăia de francezi, cu nasurile lor pe sus, cu ooh là là-urile lor de snobi? Și totuși, sângele-i sânge, ce să faci… moștenirea blestemată din partea lu’ mama! Or să vină, da... Sărut mâna, mam’mare, ce frumoasă sunteți!”… frumoasă pe naiba! Dacă mai aud o dată că-s „tare bine pentru vârsta mea”, le dau cu ce prind în cap. Ptiu! Niște… niște… ah, cum le zic francezii? Des misérables! Da’ ce să zic, am și eu gura spurcată uneori. Mizerabili, asta sunt. Se cred mari și tari. Mari intelectuali, mari oameni de lume… niște găini bete, asta sunt! Vin aici să ciugulească din drobul meu, din friptura mea, și cred că n-am să pricep eu? Toți sunt niște măști, toți!”

     Un clinchet subțire, stins și obosit, răsună dinspre ușa cea mare, ca și cum clopoțelul ar fi vrut să moară și el, să nu mai anunțe pe nimeni niciodată. Zamfira tresări, își ridică ochii spre tavan și lăsă un oftat adânc, ca un vaiet de lupă bătrână.

     ,,Merde… les imbéciles…” mormăi printre dinți, scuipând franțuzismul ca pe un sâmbure amar. Apoi, brusc, se corectă singură, îmbrățișând parcă rușinea de a fi lăsat iar să-i alunece sângele străin în limbă.

    Se ridică din fotoliul ei prăfuit, se îndreptă încet, cu o solemnitate teatrală, spre ușă. Își trase un aer mare în piept, cu un fel de resemnare plină de venin, și începu să descuie rând pe rând cele trei încuietori. Zăngănitul metalic parcă anunța că de aici încolo, liniștea casei se sfârșise. După aceea, trase scaunul de lemn ce bloca intrarea, pentru că Zamfira știa dintotdeauna un adevăr simplu, nimeni nu intră în viața ei fără voia ei. Și totuși, intrară. Se deschise ușa, iar primejdia se revărsă pe prag. Întâi fu Mitică, fiul cel mare. Purta un costum vechi, dar bine lustruit, de parcă l-ar fi smuls cu forța dintr-un șifonier de funcționar pensionat. Mirosea vag a rachiu, dar avea o pălărie țanțoșă pe cap și o mustață subțire, ridicol de bine pieptănată.

    ,,Sărut mâna, mamă, ce frumoasă ești azi…” încercă el, cu o voce unsuroasă.

Zamfira îl străpunse cu o privire lungă, fără să clipească, apoi întoarse capul într-o parte și bolborosi:

     ,,Cam miroși a parfum franțuzesc… dar d-ăla ieftin, dragă.”

    În urma lui, apăru Aneta, nevasta lui, îmbrăcată într-o rochie prea sobră, cu un crucifix mare atârnat la gât, de parcă voia să exorcizeze toată casa dintr-o dată.

    ,,Sărut-mâna, Mama Zamfira, ce bine aratați! Dumnezeu să vă dea sănătate încă o sută de ani!”

    ,,O sută?” răspunse bătrâna, strâmbându-se. ,,Să vă mai suport atât? Nu mulțumesc!”

    Marioara, fiica mijlocie, se strecura înăuntru ca o umbră dolentă. Purta negru din cap până-n picioare, cu un voal subțire care îi cădea pe jumătate peste față. Își ținea mâinile împreunate ca o martiră.

    ,,Mămică… iar e Paștele și el nu e cu noi… Nelu meuuuu, bărbatu meuuu…” începu să boceasă.

    ,,Lasă-l naibi, Marioaro, că l-ai îngropat de zece de ani și încă n-ai terminat bocetul. Poate îți găsești și tu alt trăgaci, că e plină lumea de bețivi, cum îți place ție.”

    Ilie, fiul cel mic, apăru în mare grabă, cu o mapă sub braț și cu papionul strâmb. Îi sclipeau ochii, semn că deja pregătea vreo schemă.

  ,,Mămică, am o idee grozavă, vă spun mai târziu, o afacere de viitor, modernă, o să ne schimbe viețile!”

Zamfira ridică sprânceana și se sprijini în baston:

    ,,Singura viață pe care ai schimbat-o până acum a fost a bietului cizmar care ți-a făcut pantofi pe datorie.”

    Lângă el, Florica, soția, cu brațele încrucișate și cu o privire rece, îl trăgea subtil de mânecă.

  ,,Ia mai taci, Ilie, că iar o faci de oaie!” zise ea pe un ton ascuțit.

Zamfira își mușcă buza, dar pentru prima dată, o undă de plăcere îi lumină ochii.

    ,,În sfârșit, cineva în casa asta care știe de respect! Bravo, fetiță!”

 Copiii lor se ițiră din spate. Sorin, studentul cu ochi aprinși și cămașă prea largă, ridică glasul:

    ,,Să știți, mam’mare, că vine vremea schimbării, proletariatul se ridică! Moștenirile și averile vor fi ale poporului!”

 
    ,,Bonjur și ție...” îi zise Zamfira cu un zâmbet acru. ,,Când vine zi să-mă ia de cur!”

 Geta, cu părul buclat și rochia albă, se fâstâci:

     ,,Mamă-mare, am pus hârtie la București… o să ajung pe marile ecrane, să vezi…”

    ,,Da, pe marele ecran al birtului din colț. Te vor aplauda cârciumarii!”

    Pe urmă, veni Nae Leonida, prieteni vechi al răposatului soț al Zamfirei, ofițer, cu uniforma lui de paradă, deși ieșise la pensie de ani buni. Mergea țanțoș, cu pieptul scos în față, ca și cum ar fi intrat la raport.

    ,,Zamfiro, vigilența e totul, să știi! Am informații că ești urmărită de niște vecini!

    ,,Lasăăă... bălăriile, Nae, că știu eu mai multe decât oricine de pe aici.”

Lângă el, o femeie tânără, Coana Sanda, strălucitoare, cu blănuri false și zâmbet larg.

    ,,Sărut-mâna, doamnă Zamfira! Nu ne-am mai întâlnit până acum. Sunt logodnica lui Nae. Sunt eu mai tinerică decât el, dar să știți că eu îl iubesc pentru sufletul lui nobil!”

Zamfira aproape scuipă pe jos:

    ,,Da, sufletul lui nobil… de bogat.”

    În urmă, se târa Catinca, sora cea bătrână a Zamfirei, cu pași mici, sprijinită de un baston. Senină, cu ochii sticloși, fredona un cântecel de Paști.

 
    ,,Zamfirițo, ce frumos te-ai arânjat… ne-am arângjat. Parcă-semănăm iar cu fetele de odinioară…”

    ,,Seamănăm… numai că tu ești o mumie, iar eu o vrăjitoare.”

    Pe final, ca un adaos inevitabil, apăru și verișoara Saveta, cu un zâmbet viclean, îmbrăcată prea colorat pentru vremea postului.

    ,,Vai, ce bucurie, să fim iar împreună, familie mare, suflete curate…”

    ,,Mațe umflate și buzunare pline!” răspunse Zamfira, trântind ușa după ea.

     Bucătăria Zamfirei părea mai degrabă o încăpere muzeală decât un loc de hrănit oameni. Pereții, scorojiți ici-colo dar încă mândri în îmbrăcămintea lor de var albicios, erau încărcați cu tablouri în rame groase, unele întunecate de fum și vreme, altele cu strălucirea încă neatinsă de moliile timpului. Printre sfinți decolorati și chipuri de străbunici cu priviri severe, își făcea loc un tablou anapoda cu un cocoș galic, pricină de ironie pe ascuns pentru că Zamfira, deși se lăuda cu sânge franțuzesc, nu prididea să-și blesteme rădăcinile atunci când îi venea pe limbă vreun sacré nom d’un chien scăpat din buze. În colțuri, stăteau înghesuite bibelouri lucioase, porțelanuri cu crăpături fine, dar lustruite cu o grijă aproape maladivă, semn că, deși viața îi mai scuturase podelele și îi zguduise acoperișul, Zamfira ținea să se știe că gustul ei rămăsese neatins, chiar dacă bibelourile acelea nu se potriveau cu nimic din restul încăperii.

    Invitații se așezau rând pe rând la masă, unii cu pași timizi, alții cu o înfumurare ascunsă, dar toți cu ochii plimbându-se de colo-colo, ca niște corbi asupra câmpului. Unul admira cu voce tare un covor persan, ponosit la mijloc dar încă fastuos la margini, altul își arunca privirile lungi spre o vitrină în care zăceau pahare de cristal subțire și câteva tacâmuri de argint, amestecate cu linguri de oțel comun, ca într-o căsnicie forțată între lux și precar. În spatele cuvintelor politicoase, în spatele exclamațiilor de ,,Vai, ce frumos e aici!”, fiecare își făcea socoteala în minte: cât ar valora un asemenea tablou, ce preț ar putea scoate un bibelou „original francezesc”, câtă liră ar da vreun negustor de prin capitală pe acele obiecte pe care Zamfira le lustruia mai abitir decât și-ar fi lustruit sufletul.

     Masa lungă, cu picioare groase de stejar, scârțâia ușor când oamenii se așezau jos. Locurile erau alese de la sine, căci se știa unde se cade să șezi și unde nu, iar privirile se intersectau, bâjbâind printre politețuri, în timp ce fiecare își căuta poziția de unde să fie și văzut, și respectat. Oale mari fumegau din bucătărie, mirosul de varză călită se împletea cu cel de friptură grea și pâine de casă, abia scoasă din cuptor. Și tocmai când zarva se mai potolise, iar oamenii începuseră să se împace cu scaunele lor, Zamfira, ca o regizoare de scenă, ridică vocea și chemă, de parcă ar fi dat ordine la război:

    ,,Floricoooooo ! Marioaroooo! Aneta! Haideți, leprelor, să punem masa, că n-am crescut eu trei muieri zdravene degeaba!”

    Cele trei, aproape săltând din loc, se repeziră la dulapuri, la sertare, la platouri, fiecare cu mâinile ocupate de străchini, farfurii și tacâmuri. Zarva creștea din nou, dar era o zarvă de trebăluială, în care farfuriile se loveau unele de altele și șervetele erau întinse peste masă, totul sub privirea atentă, dar și ușor disprețuitoare, a Zamfirei. Numai că, înainte să apuce să ridice vreun polonic sau să ducă la capăt vreo mișcare gospodărească, bătrâna se furișă cu o grație neașteptată, aproape hoțească, și se așeză glonț în capul mesei, trântindu-se pe scaunul ei ca pe un tron. Își drese glasul și de acolo începu să comande, de parcă pusul mesei fusese dintotdeauna o datorie a altora, iar ea, prin însăși dreptul de a fi Zamfira, era doar destinată să privească și să judece.

    Florica se chinuia cu o tavă prea mare, Marioara încurca furculițele cu lingurile, Aneta căuta cu disperare șervetele bune „de oaspeți”, iar Zamfira, tolănită ca o matroană obosită, își înfipse coatele în masă și începu să cârâie câte o observație, ca să nu uite lumea cine conduce spectacolul. În cele din urmă se așeză și masa. Pe ea era cum doar într-o casă veche se putea așeza: fețe de masă groase, înflorate, un pic îngălbenite de vreme și farfurii grele de porțelan cu margini aurite. În aer mirosea a cozonac, a miel fript și a ouă roșii, și pentru câteva clipe, liniștea mesei de Paști părea să aducă un soi de pace. Fiecare își analiza porția cu un aer aproape critic. Mitică înțepa mielul și dădea din cap ca un jurat la un concurs culinar, Ilie frângea oul cu o hotărâre aproape războinică, Florica gusta din ciorbă și ofteza teatral, Aneta își făcea cruce înainte să muște din friptură, Marioara sorbea cu suspine ciorba de miel, iar Leonida trăgea aerul în piept ca un filosof care vrea să descopere tainele universului din mirosul de friptură. Sanda privea printre gene, plictisită, cu un zâmbet batjocoritor, Catinca se uita buimacă la o felie de cozonac ca și cum n-ar fi știut ce-i, Geta nota mental cum ar descrie ospățul într-o scrisoare către actorul ei de la București, Sorin bombănea despre câtă risipă se face la mesele burgheze, iar Saveta își rotea ochii ca un uliu, atentă la fiecare gest și fiecare cuvânt, gata să adune muniție pentru bârfele viitoare. Liniștea aceea, fragilă, ca o lumânare pe cale să se stingă, se frânse brusc. Zamfira, sprijinită în capul mesei ca o regină îmbufnată, ridică paharul cu vin și, cu zâmbetul ei subțire, începu să vorbească:

    ,,Mitică, dragule… am o curiozitate, să-mi scoț din minte un vierme… ai apucat, mon chère, să înapoiezi banii familiei Dumitrescu?”

Mâinile lui Mitică se opriră pe cuțit. Tăcerea căzu grea.

    ,,Care bani?” mormăi el, încercând să pară stăpân pe sine.

    ,,Care bani, întrebi?” ridică Zamfira sprânceana, cu acel rânjet malefic. ,,Cei de pe vremea când te jucai tu de-a justiția, fonctionnaire d’exception, când în loc să ajuți bieții oameni, le-ai supt sângele și i-ai lăsat de izbeliște. Cât ai stat prin tribunale... Ai câștigat, ai cheltuit tot pe nimicuri, și ți-ai mânjit și numele. Mon dieu!”

Toți izbucniră în râs, chicote surde și priviri complice, iar Mitică înroși ca sfecla.

    ,,Mamă! Mai taci că nu e chiar așa cum crezi!” urlă el, dar vocea îi tremura.

    ,,Taci? Mie?!” râse ea, întorcându-se spre ceilalți. ,,Uitați-l pe domnul funcționar, cavalerul dreptății, care a lăsat familia Dumitrescu în drum și acum îndrăznește să se ia de maică-sa. C’est grotesque!”

    Râsetele izbucniră mai tare, iar Mitică, simțind cum își pierde terenul, se întoarse brusc către Ilie:

    ,,Și tu de ce râzi, măi porcărie? Tu ești un ratat mai mare decât mine!”

  Ilie sări ca ars:

      ,,Ce-ai zis, mă, jigodie?”

Dar Florica îi puse mâna peste a lui, strângându-l tare.

    ,,Lasă-l, Ilie, nu merită…” îi șopti, apoi ridică vocea către Mitică. ,,Uite cine vorbește! Tu, care-ai pierdut tot, care-ai furat și tot sărac ai rămas! Mă mir că mai ai gură să vorbești!”

    ,,Florico!” sări Aneta, soția lui Mitică, aprinzându-se dintr-odată. ,,Ai grijă cum vorbești, că nu-ți permit să-l faci pe bărbatul meu hoț și sărac!”

    ,,Păi ce nu e adevărat?” rânji Florica. ,,Toată lumea știe ce-ați făcut cu Dumitreștii, numai voi vă mai credeți nevinovați.”

    ,,Tu să taci, panaramă ordinară!” izbucni Aneta, roșie la față.

    ,,Ho, fă nebuno'!” răspunse Florica. ,,Ai crucea aia la gât, pari sfântă, dar ești mai ipocrită decât toți la un loc.”

    ,,Ipocrită, eu?” urlă Aneta. ,,Eu măcar l-am susținut pe bărbatul meu, nu ca tine, care ți-ai târât soțul prin toate eșecurile tale!”

    ,,Eșecuri?!” râse Florica batjocoritor. ,,Eu am muncit, nu m-am dus să sug sânge de pe spinarea altora, ca voi!”

    ,,Și ce ai câștigat?” întrebă Mitică, ridicându-se un pic de pe scaun. ,,Nimic, nimic, Florico! Tu și Ilie sunteți doi ratați, doi sărăntoci care n-au fost în stare să facă un ban!”

    ,,Mai bine sărăntoc cinstit decât hoț de meserie!” răcni Florica.

    ,,Cinstit?!” sări Aneta. ,,Tu, cinstită?! Îmi vine să râd. Toată lumea știe cum l-ați păcălit pe boșorogul ăla să treacă pe numele vostru terenul pe care stă șandramaua aia de casă!”

    ,,Aoleu, iar scoți rahatul ăla vechi?” urlă Florica. ,,Nu mai știi ce să inventezi!”

    ,,Inventez?!” strigă Aneta. ,,Păi toată lumea știe, Florico, toată lumea!”

    Zgomotul mesei deveni infernal, farfurii clincănind, cuvinte tăioase zburând în toate direcțiile. Zamfira privea scena cu ochii strălucind de satisfacție, sorbind din vin și murmurând:

    „Quelle famille… mon dieu, ce circ minunat!”

    Apoi, ca să mai adauge sare pe rană, se întoarse spre Marioara, care plângea tăcută, și întrebă cu voce mieros-veninoasă:

    ,,Dar tu, Mariuțo… spune-mi, ți-ai găsit alt hăndrălău după Nelu, sau tot jelești ca o văduvioară de operetă?”

Marioara izbucni într-un plâns și mai zgomotos, ștergându-și nasul cu colțul șorțului.

  ,,Vai, vai, nu pot… nu mai am aer!”

    ,,Nu plânge, fată!” veni Leonida, cu privirea lui nebuloasă, ,,Nu voi avea liniște până când nu-l voi răzbuna pe bărbată-tu. Să știi că Nelu nu a murit întâmplător… era prea bun la cărți, prea inteligent, și oamenii regelui Carol l-au făcut pierdut. A fost un complot, să scape de el!”

    ,,Hahaha!” izbucni Sanda. ,,Doamne, ce prostii debitezi, Nae! Ești dus cu capul! Marioaro, cu mucii până-n coate, ești o caricatură!”

Apoi, cu un aer de provocare, se întoarse spre Catinca:

  ,,Bre, ia zi,, tu ce-ai văzut? Ce s-a întâmplat cu adevărat cu Nelu?

Catinca clipi des, pierdută, apoi izbucni:

  ,,Eu nu vorbesc cu femei jidane și târfe!”

  ,,Poftim?” urlă Sanda, ridicându-se de pe scaun. ,,Pe mine mă faci târfă, fosilo?!”

  ,,Cățeaua dracului!” scuipă Catinca. ,,Ai adus rușine casei Leonida!”

Sanda se năpusti verbal asupra ei, cu înjurături grele, iar masa se transformă într-o adevărată menajerie. În colț, Geta, ca și cum n-ar fi existat scandalul, șoptea visătoare:

  ,,Actorul meu de la București mi-a scris iar… vai, ce frumos vorbește…”

  ,,Actor?!” se băgă Sorin râzând. ,,Geto, trăiești în basme. O să vezi tu când o să vină proletariatul la putere, n-o să mai ai vreme de scrisori cu actorași, o să faci ciorbă la cantină!”

    Saveta, în tot timpul ăsta, asculta în tăcere, cu urechile ciulite, ca o pisică ce pândește șoarecii. Fiecare ceartă, fiecare insultă, fiecare bârfă îi devenea material. Și în capul mesei, Zamfira, cu nasul ridicat, paharul de vin în mână, stătea dreaptă, cu un zâmbet marsav și satisfăcut, mulțumită de haosul pe care îl stârnise. Deodată, ca și cum ar fi apăsat un buton, Mitică izbucni, lovind cu palma în masă, iar paharul îi tresări:

    ,,Voi râdeți de mine, dar eu am fost funcționar! Eu am semnat acte, eu am avut oameni la coadă să le dau aprobare! Nu ca voi, care stați cu mâna întinsă!”

Ilie izbucni într-un hohot disprețuitor, scuipând aproape o bucățică de miel:

    ,,Funcționar, zici? Haida-de! Ai fost cel mai mare hoț, mă, Miticule! Ai făcut lumea de bani. Ai luat pielea de pe oameni și tot degeaba, că banii ți-au zburat pe cheltuieli și ai rămas ca un câine plouat.”

Mitică s-a înroșit și și-a scuturat degetul spre el:

    ,,Tu să taci, că n-ai ridicat nimic în viața ta! Ai vrut să faci morărit, a dat faliment. Ai vrut să aduci porumb din Teleorman, te-au prădat în drum. Ai vrut să faci comerț cu lemne, ți-au ars butucii în curte. N-ai fost bun de nimic, decât să-ți sugă nevasta sângele!”

Florica s-a înfuriat, ridicând sprânceana și strângând mâna lui Ilie ca să nu sară:

    ,,Să-ți fie rușine, Mitică, tu vorbești urât de frate-u? Tu, care stai cu nevastă-ta Aneta pe cap ca o caracatiță și tot nu te mai saturi de bani? Îi mănânci zilele și ea tot se bate cu lumea pentru tine.”

Aneta, cu obrajii aprinși, a sărit în sus de pe scaun:

    ,,Fă, să-ți fie rușine ție! Tu ești o muiere care trăiește pe spatele bărbatului! Dacă n-ar fi Ilie să-ți aducă acasă, tu ai muri de foame. Și ce faci cu banii? Îi dai la doctori pentru farmece și la popi pentru blesteme!”

    ,,Minți, scroafo!” a izbucnit Florica, dându-și scaunul mai în spate. ,,Eu n-am nevoie de popi, eu am bărbat, am loc de muncă, nu ca tine! Ești o băbăciune care-și ascunde ridurile cu creme expirate de la târg!”

    ,,Creme, zici?” a sărit Aneta, roșie ca sfecla. ,,Ordinarooo! Te-ai dus la notar să ceri să-ți treacă casa pe numele tău fără să știe Ilie? Huo, hoață!”

Ilie a trântit paharul în masă și s-a ridicat:

    ,,Așa, Mitică, vezi ce faci? Uite ce-ai pornit! Să știți că n-am silit pe nimeni să ne dea casa și nu m-a fraierit nimeni pe mine!”

Dintr-o dată, Marioara, care până atunci se uita în farfurie cu ochii tulburi, a început să bocească:

    ,,De Nelu al meu nu mai zice nimeni nimic? Toți râdeți și mâncați, dar eu am rămas singură! Unde e dreptatea? De ce l-a luat Dumnezeu?”

Leonida, care se învârtea în jurul paharului cu vin, s-a trezit ca un profet:

    ,,Nu l-a luat Dumnezeu, l-au luat oamenii regelui! Da, da, ce complot a fost! Nelu era prea bun la cărți, îi câștiga pe toți, și n-au vrut să-l lase! L-au făcut să dispară, mă înțelegi? A fost omorât cu venin de șobolani, eu știu sigur!”

Sanda a izbucnit în râs, dând cu palma de masă:

    ,,Cu venin de șobolani? Hă-hă-hă! Marioaro, ia mai lasă-l pe răposată-tu să stea acolo la odihnă și mai potolește-te odată!”

    ,,Tu să taci, fă jigodie!” izbucni Marioara printre sughițuri. ,,Că n-ai avut niciodată bărbat și nici nu te-a vrut nimeni! De-aia râzi de alții, că ești stearpă!!”

    ,,Stearpă, zici? Eu sunt femeie cinstită, nu ca tine, care plânge după un om care te-a înșelat cu toate muierele din târg! Nelu al tău n-a fost sfânt, a fost un bețivan și un curvar!”

În momentul ăla, Catinca, care stătea cu ochii rătăciți, a ridicat mâna și a urlat din senin:

    ,,Eu cu jidanele și cu tarfele nu vorbesc! Plecați de la masa mea, spurcatele dracului!”

    ,,Iar începi?!” a explodat Sanda. ,,Eu să fiu tarfă? Eu?! Mai bine tarfă decât putregai ca tine!”

    ,,Să-ți cadă părul, să nu-ți mai rămână fir, să-ți plângă sângele pe drumuri!”

    Fiecare de la masă striga, fiecare scotea la iveală ce știa mai murdar. Datorii, amante, certuri, hoții. Blesteme și înjurături zbârnâiau prin aer ca pietrele aruncate într-o băltoacă. Zamfira se ridică încet, cu nasul pe sus, ca o regină la curtea ei. Își luă timp, își netezi șorțul, apucă din coș cel mai roșu ou, îl ridică în lumină și, cu un surâs veninos, rostise rar, apăsat, cu accentul ei franțuzit:

    ,,Hristos a Înviat, mon chere!”

    Și atunci tot iadul s-a rupt. Mitică, beat, a sărit peste masă la gâtul lui Ilie, trântind pahare și farfurii. Aneta, mai întâi a încercat să-l tragă pe bărbat de mânecă, dar când a văzut-o pe Florica rânjind, a lăsat tot și s-a repezit s-o ciufulească, smulgându-i basmaua de pe cap. Marioara s-a prăbușit pe masă, cu mucii până la cot, bocind ca o apucată. Leonida urla din colț:

    ,,Stați, băi, că ne aud jandarmii! Regele are oameni și pe aici!”

    Dar nimeni nu-l mai asculta. Sanda se zvârcolea în brațele Catincăi, care o înjura cu toată puterea, scuipând blesteme băbești. Saveta plutea de la un grup la altul, încercând să arunce paie pe foc, dar toți o alungau, nimeni nu mai suporta pe nimeni. La scurt timp, Zamfira, cu zâmbetul ei de diavoliță, fără să zică nimic, și se duse în cămară. Toți, obosiți de atâta urlat și dat cu pumnii, abia se mai țineau pe picioare. Marioara ștergea mucii de la gură cu poalele, Mitică trăgea câte-un gât zdravăn de vin direct din sticlă, Leonida bolborosea singur niște amenințări cu „serviciile secrete” și Catinca își pieptăna nervos șorțul plin de pete. Taman când părea că lucrurile se potolesc un pic, Zamfira se întoarse cu un coș mare, împletit din nuiele groase, plin ochi de ouă roșii, galbene și albastre. Le puse cu un tronc puternic în mijlocul mesei, de să sară farfuriile.

    ,,Voilà!” zise ea cu un aer de regină. ,,Voilà, mon arsenal! Na, spurcaților!”

    Mitică, beat muci, se hlizi o secundă și apoi, cu un gest de copil prost, apucă un ou roșu și-l azvârli drept în fruntea lui Ilie. „Poc!” făcu oul, crăpându-se și lăsându-i urme de coajă și gălbenuș pe față.

    ,,Să-mi bag picioarele în neamul lui nevastă-ta!” îi urlă Mitică, scuipând printre dinți.

    ,,Daaa?! Păi luați-aș ...”

    ,,Ilie las-o mai moale!” zise Florica, dar apucă și ea un ou și i-l trânti lui Mitică drept în piept. ,,Uite-așa se procedează!”

    Ouăle începuseră să zboare în toate părțile. Mitică arunca orbește, Ilie țipa de se zguduia casa, Aneta și Florica se porcăiau cu cuvinte de nu s-ar fi spus nici la cârciumă.

    ,,Nu mai pot, nu mai pot, toți mă ocărăsc! Eu n-am iubit decât pe Nelu al meu! Toți sunteți spurcați, spurcați!”

    ,,Cum ziceam, Nelu n-a murit așa simplu. A fost complot! A venit ordin de la Carol, că era Nelu prea bun la cărți și ...”

    ,,Ia mai lasă-mă, Nae, cu complotul sulii! Aiurea vorbești! Nelu al Marioarii a murit de sifilis, că umbla prin toate bordeiele!”

    ,,Taci, drăcoaico! Huooo” izbucni Catinca, cu ochii bulbucați.

    ,,Tu să taci, mortăciune!” urlă Sanda și-i trase un ou direct în gură.

Catinca, plină de ou, se repezi s-o apuce de mâini pe Sanda, scuipând printre dinți:

    ,,Curvă împuțită! Ți-ai deschis cracii la toți țăranii, să-ți faci dantura cu banii lor!”

    Sanda începu să urle și ea și să tragă de șorțul Catincăi, amândouă împroșcându-se cu ouăle rămase în față. Saveta, râzând, arunca ouă ba în Aneta, ba în Florica, ba în Sorin, trecând de la o ceartă la alta ca o muscă nenorocită. Coana Zamfira stătea în capul mesei, cu mâinile împreunate, privind cu ochi reci și bucuroși. Zâmbea, sorbea câte-un strop de vin, și se desfăta de spectacolul grotesc din fața ei. Cojile se spărgeau, gălbenușurile picurau pe masă, mirosul de ou clocit se îmbina cu aburul fripturii răsturnate și cu urletele lor. Era un adevărat câmp de luptă în care nu se mai știa cine cu cine se ceartă, doar că fiecare urla, lovea, blestema și-și arunca păcatele în fața celuilalt. Dar, la un moment dat, chiar și pentru ea, care se hrănea cu veninul altora, zgomotul deveni obositor. Ceva din privirea ei se schimbă. Nu mai era doar satisfacție, era și un soi de plictis, o moleșeală leneșă a prădătorului sătul. Se sprijini de spătar, își netezi fusta, și sorbi ultima gură de vin din pahar. Cu pași grei, dar hotărâți, se ridică de la capul mesei și dispăru pe scara care ducea la etaj. Jos, scandalul continua. Florica se trăgea de păr cu Aneta, Ilie se chinuia să scape de Mitică, Marioara bocotea cu nasul în ciorba vărsată, iar Leonida își bătea pieptul strigând că oamenii regelui sunt la ușă. Nici unul nu băgă de seamă lipsa Zamfirei.

    Și atunci se auzi: trosc-trosc! Pași grei pe dușumeaua de sus. Apoi, Zamfira apăru în capul scării, ca o statuie neagră, cu pușca lungă, prăfuită, pe care o purta cu o grație ciudată, de parcă era un sceptru regal. Era arma din războiul de independență, moștenirea ei de familie, pe care o păstra agățată în pod de ani de zile. O coborî acum, tacticos, cu țeava sprijinită pe umăr și cu ochii strălucind de o veselie nebunească. Se opri lângă balustradă, își lăsă pușca să lucească în lumina slabă a lămpii și, cu vocea ei subțire, dar tăioasă, strigă peste scandal:

    ,,Le bal est fini, mes cochons!… Ați dansat, v-ați scuipat, v-ați bătut… acum c'est fini la comédie!”

    Coana Zamfira își ridică bărbia și trase cu o mână fermă în tavan. Bubuitura secă casa din temelii, iar tencuiala se desprinse și căzu în bucăți mari peste mese, peste scaune, peste părul și hainele lor. Urletele se opriră ca tăiate cu cuțitul. Toți se înlemniră o clipă, apoi, ca șobolanii la lumină, o luară la fugă. Pe ușă, pe geam, prin curte. Se-mpingeau, se loveau, dar nimeni nu mai zicea nimic. Doar bocetele Marioarei rămăseseră în urmă, subțiate și ele de frică. În câteva clipe, bucătăria rămase pustie, doar cu ecoul scâncetelor și mirosul greu de ou stricat și praf de tencuială. În mijloc, Zamfira coborî încet, cu pas domol, ținând pușca într-o mână. Se uită o clipă la ruinele de pe masă, la scaunele răsturnate, la friptura călcată în picioare, și zâmbi rece.

    ,,Voilà… liniște!”

    Apoi, fără să grăbească nimic, încui ușa bucătăriei cu cele trei lacăte grele, trase un scaun să bareze intrarea și se retrase în sufragerie. Se așeză într-un fotoliu cu spătar înalt, își puse paharul lângă, lăsă pușca să-i odihnească pe genunchi și întinse mâna spre radio. Roti butonul încet, iar din difuzorul vechi se auziră știrile zilei.