Recenzie George Orwell - 1984 3,9/5⭐

    De dimineață am reușit să termin capodopera lui Orwell 1984, după vreo jumătate de lună de când am început-o. Din pricina lipsei de motivație, dar și a altor mici treburi din viața de zi cu zi, am apucat să o citesc pe bucățele, câte 20-30 de pagini în unele zile, sau 60+ în altele. De aceea nici n-am mai pus vreo altă recenzie de carte. Personal, nu îmi place să încep două scrieri deodata, pentru că simt că nu pot să ofer o atenție echilibrată celor două, lucru ce ar afecta impactul pe care opera îl are asupra mea. În fine, având citit romanul lui Orwell, este timpul pentru o părere personală asupra acestui clasic.

    Scriitorul reușește să capteze o atmosferă gri și monotonă, specifică regimurilor totalitariste, dar pe care o amplifică prin opresiunea, manipularea și supravegherea constată pe care partidul aflat la conducere le manifestă față de oamenii de rând din Oceania (Anglia). Încă din primele pagini, felul autorului de a descrie decorul, prin detalii vaste de rânduri întregi (îmi amintește nițel de Dostoievski), ne propagă în această lume mizeră, ce dă impresia unui univers bacovian. Clădirile înalte și de culoarea cimentului, toate la aceeași înălțime, întinse ca niște așchii pe vastul teren unde odată stătea măreața Londra, sunt umbrite de patru construcții gigantice piramidale, abominații arhitecturale, care aparțin stict partidului:

Ministerul Adevărului, Ministerul Păcii, Ministerul Iubirii și Ministerul Abundenței. Însăși aceast detaliu arhitectural oferă o apăsare asupra tuturor cetățenilor Oceaniei, dându-le impresia că sunt niște mici gândaci în fața unor giganți politici (spre finalul cărții se va dovedi că așa este).

    Winston, personajul principal, este un protagonist atipic, neavând vreo calitate sau frumusețe aparte de ceilalți locuitori, fiind descris ca un bărbat slab de vreo 40-ish ani, urâcios, cu varice pe picioare și angajat în Ministerul Adevărului. Contrar numelui instituției, el se ocupă cu falsificarea articolelor din trecut pentru a fi pe aceeași lungime de undă cu ideologia curentă a partidului, astfel dând impresia noilor generații că Fratele Cel Mare a fost consecvent, mereu același în gândire și în reușite. Totuși, Winston iese de sub această uniformizare socială prin faptul că începe să se revolte discret împotriva partidului. La început sunt doar niște gânduri pe care le dă la o parte, motivând că nu va putea niciodată face vreo schimbare. Ulterior, după ce descoperă un magazin de vechituri ce vinde diverse lucruri antice - acum ilegalizate de partid - de unde își cumpără un jurnal și un pix, Winston începe a lăsa primele încercări fizice de a se revolta contra ideologiei impuse de ingsoc - partidul aflat la putere. După ceva timp, Winston se îndrăgostește de o membră a aceleiași instituții, Julia, alături de care va duce o aventură amoroasă ce se va întinde pe mai mult de jumătate din carte. Cu această Julia, Winston va petrece nopți la rând în natură sau într-o cameră pe care domnul Carington (proprietarul magazinului de vechituri) le-o va închiria.
    Cu timpul, dorința celor doi de a face ceva împortriva partidului aflat la conducere va crește atât de mult, încât vor merge la alt mebru de partid, O'Brien, care îi va primii într-o organizație secretă ce are ca scop distrugerea ingsoc. Acest O'Brien le va procura celor doi și un manuscris al cărții scrise de Goldstein - inamicul numărul unu al partidului. În una din întâlnirile celor doi, în timp ce Winston îi citea lui Julia din carte, o razie din partea Poliției gândiri o să îi ia prin surprindere pe cei doi. Se pare că domnul Carington era, defapt, un informator al cărei ocupații principale era să prindă rebeli ca Winston.
    

    După arestul celor doi, Winston este dus în Ministerul Iubirii, unde o să fie supus unor terori ce îl vor transforma atât fizic. Acesta va sta aici încarcerat timp de 11 ani, timp în care o să fie interogat și torturat de nimeni altul decât O'Brien. Se pare că și acesta era un membru al partidului sub acoperire. Winston este bătut brutal, torturat prin adminsitrarea de curent electric, drogat cu tot felul de substanțe și închis în camere ce îi vor afecta și percepția timpului, uneori anii părându-i doar câteva zile. Spre finalul sentinței sale, Winston, încă fiind rebelios, a ajuns o epavă umană, un schelete ambulant, fără dinți și aproape chel, O'Brien spunându-i că nu o să aibă pace până când nu o să învețe să iubească partidul.

    În cele din urmă Winston este eliberat, partidul îngrijindu-se să nu se vadă urmele acțiunilor lui O'Brien, punându-i dinți noi și îngrășându-l pe protagonist astfel încât să arate mai bine decât era înainte să fie încarcerat. Totuși, psihologic Winston este distrus, fiind doar o coajă a omului care era odată, devenind un bețiv tăcut și un subordonat partidului. S-a mai reîntâlnit odată și cu Julia, dar asemenea ei, Winston nu a mai simțit nevoia de afecțiune. Partidul și-a făcut treaba bine. Deși protagonistul a mai avut câteva gânduri de revoltă, acestea sunt umbrite de o iubire și o devoțiune oarbă pentru Fratele Cel Mare.

    Romanul lui Orwell reușește înspăimântător de bine să ilustreze societatea în care evoluăm treptat. Cu algoritmi creați special pentru a ne influența părerile personale astfel încât să satisfacă dorința unor mai mari, cu metode de supraveghere avansată și din ce în ce mai puțină intimitate, apariția unui Frate Cel Mare în viața noastră devine o realitate iminentă. Faptul cel mai uluitor este că George Orwell a reușit să prezică în 1949 aspecte ce țin de viața noastră de zi cu zi, la peste jumătate de secol distanță. Va ține strict de generația noastră să facă ceva împotriva acestei direcții politice și sociale spre care ne îndreptăm, acum să vedem dacă chiar o să se întâmple ceva sau o să devenim, noi înșine, niște Winstoni.

    Cum orice pădure are uscături, nu îmi este rușine să spun că acest clasic are și părțile lui negative. În primul rând, stilul de scriere al autorului este unul obositor, cu propozitii lungi, multe nefiind necesare și neadăugând nimic nou textului, paragrafe mari, neaerisite (totuși aici ține mai mult de editura ce publică, dar eu deținând ediția aniverară de 75 de ani, verificată și de moștenitorii lui Orwell, o să îmi permit să critic mai direct autorul) ce extenuează la citire. Un alt aspect ce afectează experiența cititorului este partea aceea a romanului unde Winston citește din cartea lui Goldstein. Timp de aproape 50 de pagini, de sunt aruncate bucăți mari de texte și, specific lui Orwell, pline de idei repetitive formulate într-un limbaj greoi. Pentru un cititor care nu își permite să treacă peste, aceste pagini se simt la fel de rău ca tortura pe care Winston o va suferii în capitolele următoare. Înțeleg că acest lucru este făcut intenționat pentru a se demonstra ulterior că până și cartea era o producție a partidului al cărei scop era să nu informeze cu nimic nou - Winston spunând că știa deja tot ce era acolo, doar că se simțea bine citind- dar aceste pagini puteau fi mai concise, multe elimiante complet, lăsând loc pentru mai multă acțiune. Singura utilitate a acestor pagini este să mai ofere, pe ici pe colo, informații mai în detaliu despre cum funcționează societatea politică a romanului lui Orwell.
​    În schimb, ignorând micile discomforturi menționate mai sus, este chiar o carte bună care, din păcate, devine din ce în ce mai actuală. Deznodământul este unul neașteptat (cel puțin în prima jumătate a cărții), în loc ca Winston să devină acel erou care să salveze Oceania de tentaculele malefice ale ingsoc-ului, acesta este golit de orice personalitate și transformat într-un alt pion devotat Fratelui Cel Mare, demonstrând faptul că degeaba există voință, dacă puterea și soarta individului spun cu totul altceva. Este o lectură pe care aș relua-o în viitor, peste câțiva ani, și sper ca societatea să fi luat o cale mai distanțată de cea a lui Orwell.