A crăpat și 'ăl bătrân, iar domnul Demetriade Țăndărică fu obligat, mai mult de gura maicăsii, să participe la funeraliile defunctului. Stabilit în Liverpool de peste cincisprezece ani, acesta n-a avut altă cale decât să vină cu avionul până la București, de unde avea să ia acceleratul către Crăcăneștii de Jos, locul său de baștină, unde tată-su zăcea bâzâit de muște pe o masă de lemn. Tânărul nostru, independent de felul său, cel puțin așa se prezenta tuturor străinilor ce îi ieșeau în cale, n-a avut destule parale pentru a face drumul înapoi acasă, așa că a împrumutat, noaptea și pe ascuns, din lănțișoarele de aur pe care concubina sa și le spânzura zilnic la gât. Aceste șiraguri aveau să ajungă pe rafturile unui amanet aflat la două străzi de domiciliul englez al lui Demetriade. Acum, tocmai ce se instalase în compartimentul său din tren, unde surprinzător nu era nimeni.
,,Să fie ziua mea norocoasă?! Eh, și dacă nu e, norocul ți-l mai și faci, domnule!” și-a spus tânărul în sinea lui.
Demetriade întoarce capul către geam cu speranța că va observa o schimbare majoră pe meleagurile țării sale. Fiind plecat de pe vremea când Nea Nicu încă dădea din mână fără să aibe vreo idee despre ceea ce spune, domnul D se aștepta ca acum, la trei ani după revoluție, nația să fie cel puțin la nivelul Marii Britanii. Nu mare i-a fost mirarea când în drumul său n-a putut să vadă zgârâie-nori, mall-uri la fiecare o sută de metrii sau oameni îmbrăcați la costum și cu servietă mergând spre o multinațională, ci câmpuri goale pe care se înălțau fel și fel de buruieni, sate mai pustii ca o biserică în timpul sătămânii și vreun câine scheletic ce trage de traista unei bătrâne proaspăt ieșită de la alimentară.
,,Dar chiar nu mai există pic de cultură în țara asta?” zise el revoltat în timp ce trenul se oprea într-o gară dintr-un sătuc de câmpie.
Stația în care își odihnea temporal roțile acceleratul, se afla lângă o construcție în stil neoromânesc, cu mese arânjate afară, unde diverși oameni păreau că dezbat cele mai importante subiecte culturale ale momentului. Dornic să tragă cu urechea la vreo informație care să-l îmbogățească spiritual, Demetriade și-a rabatat geamul din compartiment, permițând aerului încărcat de praf și miros de baligă uscată să parfumeze întreaga atmosferă. În scurt timp, întreaga cabină duhnea a ,,cabină telefonică”, așa că tânărul a fost nevoit să acționeze cumva împotriva situației. A scormonit, rapid, prin geanta din imitație de piele ce o târa peste tot cu el, de unde a scos un parfum de duzină, jumătate consumat, achiziționat cel mai probabil de consoarta sa dintr-un magazin cu produse importate din Marea Fabrică A Tuturor Lucrurilor Pe Care Le Vrei Sau Nu, mai exact China. A împroșcat el câteva pufuri prin aer, după care pompița s-a pensionat din a mai funcționa, dar a fost suficient pentru ca mirosul de rahat să se îmbine cu un fel de levănțică, generând o abominație olfactivă. Neavând ce altceva să facă, Dementriade s-a gândit să asculte din șuetele celor de la mese pentru a își mai distrage atenția de la miros. Observă doi bărbați, aflați la cămașă, ce păreau a fi intelectualii satului, o ,,ultimă speranță a civilizației, într-o lume barbară, dom'le”.
,,După cum îți spusei - hârc - i-am găsit pe amândoi în pat citind literatură nemțească!” spuse lent unul dintre intelectualii aflați la masă.
,,Păi cum, domle, carte nemțească pe căldura asta? Nu se cade! Ăștia sunt d-ăia bătuți de soartă, trebuie citiți când se pișă norii... nu așa, când ți se scoală ție.” adăugă celălalt.
,,Dacă îți zic! Așa mă bălăcării Leanuța mea. Cică ea citea Kant și junele se lupta cu Schopenhauer.”
,,Băi, dă-mă dracu'! Cum vine asta, nene?! Mai ia-o odată de la capăt că parcă îmi intră pe o ureche și îmi ieși p-astalaltă.”
,,Halal memorie ai și tu, domn' profesor! Bine, mă, hai că îți mai zic odată, dar după dai o halbă!”
,,Fie cum vrei, mata!”
,,Așa... Era crecă joia ailaltă pe la orele nouă seara. Tocmai ce am pus coasa la locul ei, căci până atuncia am fost la cosit. Am tras și o guriță dintr-un țoi de îl am pitit de nevastă-mea prin magazie, apoi am intrat în casă. De cum am făcut câțiva pași, domnule, am început să o aud pe soțioara mea cum țipă. Dar nu orice țipăt... un răgnet animalic, ca și cum ceva rău ar fi intrat în ea...”
,,Doamne ferește, neicușorule!”
,,Doamne ferește, până te nimerește, dom' profesore! Așaa... evident că m-a bulversat situațiunea. Îți dai seama, mă gândeam cum săraca nevastă-mea e ciopărțită de un dement de prin sat. Nu am putut să stau cu mâna în sân. Am vrut să intru direct, dar mi-a fost frică, sincer acum domnule... Sunt tot felul de nebuni în ziua de azi. Așaa... am zis să prind oleacă de curaj și am gândit să merg să iau o gură de vișinată din beci. Pfaiii, domn profesoreee.... De cum am pus gurița pe ea, m-am îndrăgostit ca un fecior, domnule... așa că am zis să mai rămân nițel aici, poate s-o potolii ucigașul de sus. Am desfăcut damigeana de o țineam zestre pentru fimiu, și am zis să mai mă îmbărbătez nițel. Ce vorbești, domnule, nu se mai oprea chinuiala de sus... Mai rău băga frica în oase. Urla săraca Leana, eu dădeam una pe gât, poate mă îmbărbătez nițel. Îu-îu ea, ghiolț-ghiolț eu. Uite așa, dom'le am stat crecă vreo trei ceasuri și criminalul, derbedeul ăla tot ciopărțea la nevastă-mea...”
,,Păi cum așa, nene? Eu știu că Țața Leana e firavă, dacă dă oleacă vântu' mai tare o zboară până la Slobozia.”
,,Asta mă chestionez și eu până în ziua de azi. Am întrebat-o și pe ea, dar îmi zice că cică, cetez <<Citeam un roman de groază, iar intonația feciorului mă pătrundea peste tot.>>, auzi tu, domnule, mai sunt și tineri citiți în națiunea noastră!”
,,Rezon!”
,,După cum spusei, am stat vreo trei ore lângă damigeană, iar Leana încă era masacrată sus. Dădui să mă ridic dar mă pupai cu podeaua emedeat. M-am chinuit ieu să mă redic pe picele, iar apoi tip-til, hopa-hopa... am ajuns în bucătărie... tip-til, hopa-hopa, domnule!...”
,,Și apoi?”
,,Ai răbdare, nu mă grăbii că uit! Așaaa.... ajunsei după în salon... după tip-til, hopa-hopa... am nimerit în hol... Știi ce a urmat după, domn profesor?”
,,Tip-til, hopa-hopa?”
,,Nu! Pic-poc, trosca-trosca... m-am împiedicat de o amărâtă de vază de la soacră-mea, s-a făcut aia țăndări și m-a zdrelit la genunchie...”
,,Pfff... rea femeie când trăia, rea și moartă!”
,,Nu mă porni, domnule, pe treaba cu soacră-mea că - hârc - zic vreo prostie, Doamne Ferește!”
,,Doamne Ferește!”
,,Domnule, după tip-til, hopa-țopa-trosca-poca, nimerii la ușa dormitorului matrimonial. N-ai idee ce teamă mă încercă în acele - hârc - memente defecile... Tremuram zici că eram în izmene în toiu' ernii. Așa... pusei urechea pe ușă și nu putui să ascult mult timp fără să lăcremez, domnule. Să chenuia săraca femeie atât de rău încât îi cerea individului să se miște <<mai repede, mai repede>> cu cestiunea dumneasa, căci ea nu mai putea rezista. Mi se făcu milă, trăsăi două guri în pept și mă năpustii pe ușă, domnule...”
,,Și ce văzui?”
,,Stai să-mi aminte -hârc- esc că parcă prea mă lovește tăriea aiesta... Așa... deci vazui cum femeie-mea trăsese peste bulanile ei până la piept plapuma, în timp ce junele fugi și se aruncă pe geam. Aoleu, ce frică îmi fu... Nevastă-mea ucisă da încă nu era, iar acum să am și un fecior mort, cu picioarele rupte la mine în ogradă...”
,,Pfaii, neicăăă.... Și ce ai făcut?”
,,Ce 'reacu' să mai fac - hârc- m-am dus înspre nevastămea și am început să o bocesc, că dară era prima mea iubire. Of, Lenuța mea, of bulănoasa mea... Dar, printr-o minune, își reveni muierea în fire și mă zdruncină să îmi revin. Mare bucurie pe mine, domn profesor! Am început să o pup, să o alea... tot așa vreo două-trei ore n-a scăpat de mine. În fine, dupe ce mi-am făcut datoria mea, a început să mă roadă curiozitatea. Cine e, făi, junele acela? <<Un tânăr scriitor de la județ, a venit să culturalizeze femeile fără carte!>>. Cum așa, făi Leanuțo? <<Da, mă boule, ie ordine județene!>>. Aaaa.... Așa o fi i-am zis...”
,,Ce investiți sunt ăștia pe cultură!”
,,E totul polici, domn profesor, îi doare în cot de entelectualitate. În fine, am mai cestionat-o eu cu amănuntul, fără de folos, și apoi am întrebat-o de ce a fugit ca ars tânărul. Cică <<Așa e generația nouă, Bebicule, nu mai știe de respect! Ție nu ți-a zis sărut-mâna, mie nu mi-a zis mulțumesc...>>”
,,Parol că așa este, nene!”
,,Ce jigodii! Oricum, a mai fost de câteva ori de atunci, tot când eram eo plecat. Vreu să-l prin și eu odată că prea m-a făcut curios. Niciodată n-am înțeles nemțeasca, poate mi-o explică și mie ca la carte. Să mă ia pe toate părțile până îi zic eu stop.”
,,Noroc pe dumneata, nentule, că și eu caut demult pe cineva să mă învețe nemțeasca, și nu dădui de nimenea. Când mai vine, fă-i o propunere să facem o lecție ca între bărbați, așa în trei dacă vrea.”
,,Stai doar să dau de el, domn profesore! Dar lasă asta! Acuma dă berea aia că m-am anchilozat aicia!”
Demetriade s-a retras de la geam după cele auzite. Se pare că filozofia românească a murit odată cu migrația lui Cioran în Franța. Dornic, totuși, să mai piardă din timp, scotocește iar prin geantă. Printre diversele obiecte și obiectuțe, găsește o carte, ,,Metamorfoza” lui Franz Kafka. Fiind un fan al autorului, s-a pus instant pe citit, uitând geamul în continuare deschis. Ediția pe care acesta o deținea părea contemporană autorului original, întrucât cotorul abia mai reușea să țină paginile unite, în timp ce coperta era ștearsă de timp, din titlu rămânând doar câteva urme indescifrabile.
Într-o dimineață, când Gregor Samsa s-a trezit din ....
,,PEȘTEEE, PEȘTE PROASPĂĂĂĂTTT! HAIDE NEAMULEEE! HAIDAA LA PEȘTE PROASPĂTTT!”
Așternutul abia îl putea acoperi și părea gata să alunece în ...
,,CRAP DE DUNĂREEE! CHINEZ, REGINĂ, AM TOT CE VREI, NENEE!”
,,Halal citire...” își spuse Demetriade. ,,Nu mai poți savura nici măcar o pagină în cocina asta!” zise el punând cartea înapoi în geantă.
Timpul trecea, iar domnul D mai avea de mers încă cinci-șașe ore până la destinație. Epuizând până acum toate mijloacele de ucidere a plictiselii, și profitând de singurătatea în care se afla, Demetriade se decide să se întindă pe banchetă, folosind geanta pe post de pernă. Afară un nor nătâng se puse deodată pe o jelitură cu fulgere, punând în pauză arșița ce făcuse ravagii până mai atunci. Atmosfera se întuncecă rapid, iar sunetele picăturilor de ploaie ce loveau violent pământul îi confereau lui Demetriade atmosfera prielnică de o siestă de câteva ore.
În reveria sa, tânărul se găsii într-o cameră luxurioasă și întins pe un pat matrimonial de dimensiuni formidabile. Împrejurul lui erau piese de mobilier din lemn, sculptate cu fel și fel de modele dichisite lângă care ardeau sfeșnice poleite cu aur. La dreapta sa era o ușă masivă lângă care stătea așezată o statuetă a unui indivit sumbru. Acesta purta un palton lung până la glezne, sub care se putea observa un sacou în doi nasturi. Ambele mâini stăteau sprijinite pe un baston al cărui mâner avea sculptat în vârf un craniu. Chipul persoanei era, însă, indescifrabil din cauza unei pălării masive ce umbrea orice fel de semn distinctiv facial. Cu orice privire îndreptată spre statuetă, un fior îl cuprinse pe Demetriade din cap până în picioare. Deodată, o bubuitură în partea stângă îl făcu să tresară. Întors a realizat că este vorba despre o cracă cheală și uscată ce bătea ritmic în geam. Pomul în sine nu se putea distinge căci o furtună teribilă înconjură toată clădirea în care tânărul se afla. Cuprins de un aer rece din partea stângă și de un simț al unei terori greu de explicat, acesta decide să se refugieze în familiara îmbrățișare călduroasă a unei plapume. Mare i-a fost surpiza să realizeze că pe lângă faptul că nu se găsea așa ceva pe patul în care stătea întins, Demetriade era legat de mâini și de picioare cu patru lanțuri mari și ruginite. Spaima îl cuprinse și vru să se exteriorizeze printr-un strigăt, dar realiză crunt că nu putea scoate niciun sunet. Nu mai avea gură. Încheieturile cătușelor îl strângeau progresiv din ce în ce mai tare, în timp ce craca reuși să spargă o bucățică din geam. Când totul părea mai terific, tânărul a observat că statuia din lateralul său dispăruse. Deodată ușa se deschide, iar o tânără, cu părul până la umeri pătrunse în cameră. Pe ea avea o rochie de noapte ce abia reușea să îi acopere corpul, în timp ce fața îi purta o privire seducătoare, dar feroce. Domnul D, văzând-o pe jună aproape de el reuși să uite de tot ce era în jurul său. Ploaia s-a oprit, cătușele s-au rupt, iar domnișoara se urcase în pat lângă el.
,,Frumușelule...” îi spuse aceasta, cu o voce ce părea a concubinei sale din Anglia, dar mai puțin încercată de îngroșeala unor ani de fumat profesionist. ,,Da-mi....” .
,,Heh, ce să îți dau, drăguță?!”
,,Dă-mi...” fața i se transfigură într-o figură cunoscută. Era tatăl său. Acesta își înfipse mâinile scorțoase de pământ în gâtul lui. ,,Dă-mi! Nu auzi, mă! DĂ-MI!”
,,CE SĂ ÎȚI DAUU!??” urlă dintr-o dată Demetridate.
,,BELETUL, DOMNULE, BELETUL!?”
,,Huh?” zise Demetriade confuz, apoi simții cum o durere îi cuprinse falca stângă.
,,SCOALĂ, BĂIII! ALOOOO! DOMNULE!”
Demetriade se trezi brusc la realitate și văzu că lângă el stătea un individ slăbănog cu un costum albastru și chipiu pe cap. Pe piept îi se putea citi funcția. Era un controlor de bilete. Bărbatul, un june trecut de cincizeci de primăveri, îl privea nătâng pe tânăr.
,,BELETUL, DOMNULE!”
,,Uh... Stați nițel! M-ați luat prin surprindere!”
,,Să călătoliți fălă belet nu vă sulplinde!”
,,Poftim?”
,,Nu înțelegeți lomânește! Dolesc a plimii beletul dumneavoastlă!”
Demetriade nu își putea lua privirea de la burta controlorului ce abia se mai abținea să nu răbufnească printre cei doi nasturi ce o țineau miraculos ascunsă. Își trase geanta lângă el și începu să scotocească prin aceasta.
,,Deci nu dețineți belet se pale!”
,,Stați, domne, să caut și eu cum trebuie!”
,,La îmbalcale sclia pe afiș să țineți beletul la îndemână în cazul unui eventual contlol! Va tlebui să aplic măsuli dlastice!”
,,Și ce măsuri... Mă scuzați! Măsuli, ar fi de suferit!”
,,Sunteți nesimțit! O să fiu nevoit să vă oblig să debalcați la plima stație, Clăcăneștii de Jos!”
,,Aaa, păi e perfeeecttt! Lua-mi-ai biletul în gură! Acolo voiam să cobor, haha!”
,,Pfhm.... Țălan plost!”
,,Hai sictir!”
Controlorul trânti puternic ușa comparimentului, iar Demetriade aruncă victorios pe podea biletul ce tocmai îl găsise. Aflat din nou în liniște, a încercat să adoarmă, dar Moș Ene de la Gene probabil zăcea într-un mormânt, căci somnul său nu voia deloc să apară. Să citească nu putea întrucât foile ce odinioară erau prinse de cotorul cărții s-au eliberat singure în timpul căutării pentru bilet. Afară nu putea să tragă cu urechea la nimic. Ploua torențial, iar trenul mergea printr-un câmp ce părea că nu se mai sfârșește. Spre fericirea sa, ușa compartimentului se deschise după o jumătate agonizantă de ceas. Înăuntru pășea un individ rotunjor, ce purta pe umăr o traistă de rafie. Zâmbetul tânărului a dispărut la fel de repede cum a apărut atunci când nasul său s-a lovit de un miros oribil de borhot combinat cu transpirație stătută.
,,Gutăn.... ăăă zag!” zise individul în timp ce se trânti pe bancheta din fața lui Demetriade. Însăși procesul de a se așeza era o minune, acesta aproape își trânti posteriorul fix pe lângă banchetă, dar dezastrul fu evitat. Își scoase din geantă o sticlă plină de un lichid galben prin care se plimbau tot felul de impurități. Dumnezeu știe ce erau alea, dar domnul rotunjor strase o dușcă mare pe gât din ea, dovedind într-o secundă aproape jumătate de litru din licoarea aici de față.
,,Enoșoldigong - hârc - du bist ăăăă... hiăr fiur turisten? Bucureșten? Munteneișăn?” se chinui individul să pară că știe germană mai ceva ca un vorbitor nativ.
,,Domne, lăsați-mă cu d-astea că sunteți mai român decât Iliescu... Bine, comparație proastă, ăla e mai mult rus, dar ați înțeles aluzia!”
,,Ups - hârc - v-am luat dupe constumație că sunteți vreun ins avut și mi-am încercat norocul!”
,,Și cum de germana ți-a sărit prima în cap?”
,,Poi numa p-aia o jtiu! Am fost douăj dă ani ein doiciland să arbaiten ainen grosen geldsume!?”
,,Ai? Ce bolborosești, domnle, pe acolo?”
,,Scuzați-mă, din obișnuință! Nu cred că - hârc - am avut plăcerea să facem cunoștință. Vasilesco. Vasilesco Antonescu. Nicio legătură cu ăla la care vă - hârc - gândiți.”
,,Aha... Demetriade Țăndărică, încântat...” zise acesta în timp ce îi strângea mâna ezitant lui Vasilesco.
,,Di oneor ist a mea. Și ce vânt vă aduce, monșer, pe aici?” spuse domnul Antonescu în timp ce trase încă o gură zdravănă din sticlă. ,,Unde-mi sunt manierele!? Doriți o guriță?”
Buza sticlei de pe care se scurgeau balele lui Vasilesco nu a fost suficient de atractivă pentru Demetriade, așa că tânărul îl refuză politicos, falsificând o tuse.
,,Nu... ehm-ehm ... mă scuzați, dar am o maladie teribilă. Sunt pe tratamente non-alcoolice!”
,,'Aideți, domnuleee, o guriță nu strică la niminea!”
,,Mie da. Pot suferi o.... apenticită la... picior și de acolo urcă la cap... face dezastru!”
,,Urâtă boală, nenicule! Revenind - hârc - unde te duci, domnule?”
,,Merg acasă. A crăpat tata.”
,,Hiiii, pfaaiii nu știam....”
,,Nici n-aveai de unde.”
,,Îmi pare rău... Dumnezeu să-l ierte! Era bolnav?”
,,Nu, domne, a cedat inima în el de la tutun și băutură. Cât să și ducă organele alea.”
,,Păcat... Pot face - hârc - ceva să vă fac mai fericit? Uitați, luați o gură de aci!”
,,N-auzi domne, că nu beau!”
,,Haide mă, e bună, naturală!”
,,Poa' să fie ce o vrea ea, eu nu beau!”
,,Din comuna Șanț, județu' Bestrița domnule! E bună, sănătoasă! Dacă o bei acu....”
,,Mori mâine!”
,,Fie cum - hârc - vreți dumneata. Io o las acia în caz că te ia setea. De fumat, fumați?”
,,Da.”
,,Aaa, păi uite că am găsit noi teren comun. Am primit un pachet de la un verișor din Spania, să vezi ce țigarete are ăia... pfaoileu. Na, luați un fum!”
Demetriade lua țigara din mâna întinsă a lui Vasilesco, apoi o aprinse cu o brichetă mânuită tot de acesta. A tras o gură de fum, iar plămânii lui parcă se umpluseră de fum. Tușea, dar mohoarca parcă nu voia să iasă. Îi facu un semn lui Vasilesco să îi dea o palmă pe spate, iar acesta abia se ridică și aproape căzu peste Demetriade. Cu o mână înfipta în tapițeria din spatele tânărului, domnul V îi dădu o palmă pe spinare acestuia încât orice ar fi fost în plămânii săi, sau oriunde în corpul său, a fost propulsat pe podeaua din compartiment. Palma dată de pasagerul turmentat s-a simțit mai mult a lopată dată în dușmănie pe spinarea lui Demetriade, decât un ajutor bine întemeiat.
,,Ahem-Ahem... Mai ușor, că mă dărâmi bre!”
,,Da ce, nene, voiai să - hârc - te las acoloșa să mori?”
,,Era mai bine...”
,,Să te duci după ăl bătrân?”
,,Da... aici ai dreptate. Mulțam și sănătate!”
,,La datorie pân' la moarte!” se ridică Vasilesco drept și cu o mână la frunte. ,,Domne... am - hârc - fost în regimentteehhh....”
,,Ce?”
,,Rejimeeeehh....”
,,Cum?”
,,Rejieeeeeee....” apoi căzu pe bancheta din spatele său.
,,Aolo! A murit prostu! Săriți lumeeee că moaree!”
Demetriade deschise ușa compartimentului și o luă la goană pe hol țipând după ajutor. Din fiecare colțișor răsărea câte un cap care voia doar să vadă care este situația, nu să se implice. În cele din urmă, în spatele tânărului s-a format un mic grup: o bătrână țigancă, un domn la costum și un preot. Cei trei salvatori de la răsărit au fost ghidați de către domnul D în compartimentul unde Vasilesco zăcea cu limba scoasă.
,,Uitați aici! A căzut pur și simplu.”
,,Dați-vă la o parte! Trebuie să îi iau pulsul” zise omul la costum. ,,Daa... are puls, dar slab... nu e de bine!”
,,Poi e evedent, șefule! Ia dete să văd dacă ie loc dă sperite răili” spuse bătrâna.
,,Stai bre, că trebuie să îi administrăm niște ser dăsta medicinal” i-a răspund domnul elegant.
,,Ce ser? Sunteți medic?” l-a întrebat Demetriade.
,,Am fost ceva de genu... Acum dați-vă la o parte!
,,Ereticilor! Nu vă este puțin teamă de prostiile pe care le faceți! Omul este în ceasul morții iar vouă vă arde să îi pângăriți sufletul!”
,,Păi părinte nu cred...” încercă domnul D să intervină.
,,Niciun păi! Trebuie să-i citesc cele trebuincioase la finalul vieții... ehm-ehm... Oooomuuleee cel ceee...”
,,Bre, gata ți-ai făcut treaba, nu merge lasă-l așa!” l-a oprit Demetriade.
,,Fie cum ziceți voi. Eu mi-am făcut datoria!” a spus preotul apoi a plecat, dar nu înainte să înșface din traista lui Vasilesco altă sticlă ce era nedesfăcută”
,,Lasă mamă, că șteie baba ce sei face! Ea de țeneți mena spre mine!”
Cei doi bărbați îi întinse brațul lui Vasilesco spre bătrână, iar aceasta începu să o analizeze din toate unghiurile. Apoi închise ochii preț de două-trei minute.
,,Păi ce faci bre, te duci și mata după el?!” întrebă domnul la costum.
,,Nu boi, voeam să văz la sperite răli dân giuru meu. Toate viu de la tene, ai fost om răo la veața ta!”
,,Ce ai bre... ce spirite?” încercă Demetriade să detensioneze atmosfera.
,,Ie spirite chenuite, mamă! Zice că le-ai băutut, după le-ai dat ser și a crăpat!”
,,N-a murit nimenea de la ser, mamaie, au murit că erau trădători! Ăștia n-au sânge bun ca noi. Sunt altă nație!” i-a răspuns domnul elegant.
,,Dar dumneata ce profesie ești?” îl întrebă Demetriade.
,,Pensionar.”
,,Da, dar înainte.”
,,Am fost angajat al Penitenciarului Pitești. M-am ocupat cu reeducarea prizonierilor politici.”
,,A, deci torționar!”
,,Să nu te aud cu porcăriile alea că te pleznesc acuma! Ce daca ești tânăr, nu îmi e mie frică de flenduroși ca tine!”
,,Stai domnule, că n-am zis nimic rau...”
,,Ești fiu de chiabur, este? Eiii, cum ați apărut toți după ce s-a dus partidul. Vă dați mari, dar acum cinci-zece ani nu mai erați așa de vorbitori...”
,,Bre șefule, ea lasă alea că moare șăifu ăsta aecea. Semt sperite răile căre vine dă la sticla ăiea!”
,,Da mamaie, a desfăcut-o cu mine, din două guri era gata!” i-a explicat Demetriade.
,,Atunci e clar de ce a ajuns așa. Lăsați-l să moară acolo, nu e de folos la nimic sociețății!” a spus torționarul pensionat.
,,Stoi breee, da dă ce n-ai zisă așe dă la hânceputuri. Ăsta nu ie mort. N-are sperite. Ie adormet dă la băutură, șăfule!”
,,Da... de parcă nu știam asta... ” a răspuns domnul D.
Bătrâna scotoci prin traista ponosită de o trăgea după ea, apoi scoate un borcan mare cu varză în el.
,,Mamaie, îți arde să mănânci acuma?” a zis pensionarul.
,,Ie varză, nentule! Ietă! Iei nește zemă dăsta pă nește frunză și o pui să se duce pă gâtul lu domnu.”
Țiganca bătrână deschise borcanul, iar un miros puternic de saramură umplu camera. Din el a scos o foaie de varză îmbibată în zeamă pe care i-a forțat-o în gura lui Vasilesco. Nu au trecut câteva secunde că mortul a deschis ochii și a scuipat frunza jos. Văzând situația reparată, pensionarul se cără mormăind ceva în timp ce bătrâna rămăsese să îl agaseze pe Vasilesco. Voia să fie răsplătiă bine pentru serviciile ei, urlând cu ardoare că ea l-a întors din morți. Domnul V, mahmur se luă în gură cu ea și îi spuse că singura chestie care a întors-o a fost nasul pasagerilor. Femeia revoltată sări roșie la față și se luă în gură cu acesta. Demetriade văzând că nimeni nu îl mai agasează direct pe el, se așeză pe scaun și își aprinse o țigară din pachetul său personal. Timp de un sfert de ora cearta celor doi n-a avut răgaz. A fost, totuși, spartă de sunetul trenului ajuns în gară. Bătrâna îl scuipă pe Vasilesco, îl blestemă ceva pe țigănește și plecă.
,,Nebuni, domnule, numai nebuni!”
Demetriade a coborât din vagon trăgând după el oboseala acumulată în timpul călătoriei sale din Angla, dar și pe Vasilesco, care acum treaz fiind nu îi mai tăcea gura. Cu speranța că o să se elibereze și de acesta, domnul D merge la o casierie din gară unde întreabă dacă este vreo stație de taxi că trebuie să ajungă pe strada Cocoșeștilor.
,,Domnie, nu iesti nicio stradă a cocoșii lă noi!”
,,Păi cum să nu fie, doamnă!? Aici am locuit aproape toată viața mea. Uitați, și pe carnetul ăsta scrie. Vedeți? Sat Crăcăneștii de Jos, comuna Ciunga, strada Cocoșeștilor, numărul 3!”
,,Județul Prahova.”
,,Da, județul Prahova!”
,,Domnu, suntiem în județî Botâșani!”
,,Poftim!?”
,,Da, comunî Crăcânejti di Jos, sat Ciunga, județî Botâșani!”
Demetriade al nostru ajunsese în partea cealaltă a țării. Deja drumul durase prea mult. Înmormântarea a pierdut-o cu siguranță, dar mai avea speranța că prinde vreo pomană. S-a dus și planul ăsta. Acum era în Crăcăneștii de Jos, dar în Botoșani. Iar ca să fie treaba bine făcută, Vasilesco a realizat că era consătean cu Demetriade și s-a oferit să facă cinste cu un bilet înspre Crăcăneștii portriviți. Neavând altă soluție, a acceptat. Fiecare și-a primit biletul, și-au luat rămas bun și s-au urcat în următorul tren. Ce zi oribilă a avut domnul Demetriade, măcar acum să aibă și el liniștea cuvenită. Cu hârtia în mână, acesta merge la compartimentul la care a fost repartizat. În interior, ce să vezi? Vasilesco, țiganca bătrână, torționarul pensionat și controlorul ce tocmai verifica biletele. Halal viață, nene Demetriade.*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu