Recenzie Agatha Christie - Crima din Orient Express 5/5⭐

    Cercetând astăzi pagina de recomandări a YouTube, ochiul meu a zărit un clip ieșit din comun. Deși îmi apar des subiecte literare, niciodată nu mi-a apărut vreun teatru radiofonic. Este vorba despre o înregistrare din anul 1993 bazată pe romanul celebrei Agatha Christie, Crima din Orient Express. Spre rușinea mea, până acum nu am interacționat deloc cu vreo creație a autoarei, așa că profitând de faptul că este liniște în casă și fotoliul este comfortabil, am decis să ascult dramatizarea operei. Mi-am făcut câteva sandwitch-uri și m-am pus pe savurat.

    Așteptările mele erau pe cât de modeste, pe atât de ridicate, întrucât aud de ani de zile numele ei pomenit cu admirație și laudă de câtre oricine ajunge să discute despre ea. Personal, am avut impresia că dânsa a fost autoarea unor cărți romatice, niciodată nu mi-ar fi trecând prin minte că Agatha era defapt Regina Crimei, publicând cele mai multe și cele mai bune romane polițite din literatura universală, un gen care mereu m-a atras. Lăsând istorisirea situației mele anteexperienței mele cu opera dânsei, voi trece direct la sinopsis și la părerile personale, așa că dacă nu ați citit capodopera Agathei vă sfătuiesc să vă opriți :))

    Acțiunea romanului are loc în iarna anului 1934 (exact perioada în care Agatha a scris textul), deschizându-se cu o întâlnire întâmplătoare într-un tren dintre un domn pendant și unul foarte suspect și antipatic. Cel din urma îi face o propunere, rugându-l să-i fie gardă de corp întrucât este un om a cărei existență este amenințată de dușmanii săi cei mulți. Bărbatul elegant îl refuză politicos și continuă să sugereze cititorilor/ascultătorilor faptul că această socializare i-a adus un discomfort.
În timp ce trenul era pe teritoriul Iugoslaviei, un viscol puternic a forțat oprirea acestuia pe o perioadă nedeterminată, însăși reprezentantul companiei feroviare suținând că astfel de evenimente sunt comune și se întind pe intervale mari de timp. Concomitent cu această inconveniență, în noaptea în care viscolul a lovit, unul dintre pasageri a fost ucis cu sălbăticie și în condiții misterioase. De dimineață, domnul ce avea prestanța unui gentleman se dovedește a fi nimeni altul decât Hercule Poirot, un faimos detectiv belgian, ce urmează a se ocupa personal de cazul morții suspecte la rugămințile domnului Bouc, directorul Companiei Internaționale a Vagoanelor de Dormit și vechi prieten al lui Poirot.
Victima era chiar individul detestabil ce discutase cu Poirot la început, identificându-se ca fiind Samuel Edward Ratchett. La o scurtă analiză a locului crimei, dar și a victimei în sine cu ajutorul doctorului Constantine, detectivul ajunge la concluzia că ucigașul nu a putut fugi nicăieri și se află încă în interiorul trenului. Mai mult, se dovedește că persoana decedată nu este așa de inocentă precum părea, Ratchett fiind doar un pseudonim, victima se numea defapt Cassetti și era principalul inculpat în cazul dispariției și decesului fetiței familiei Armstrong, un dosar ce a șocat toată America.
Poirot decide să interogheze pe fiecare călător în parte pentru a obține cât mai multe indici de vor duce la deznodământul cazului. Astfel, acesta are de a face cu:

-Pierre Michel, conductorul francez al vagonului de dormit, un om integru, al cărui rol în tren este esențial pentru a ști cine a intrat și a ieșit pe coridor.

-Hector MacQueen, secretarul și translatorul lui Ratchett, un tânăr american educat, al cărui tată a fost legat indirect de tragicul caz Armstrong din trecut.

-Edward Masterman, valetul englez al lui Ratchett, un om sobru, rezervat și cu un profund simț al datoriei față de clasă, care are legături vechi cu familia Armstrong.

-Prințesa Dragomiroff, o aristocrată rusă în vârstă, extrem de bogată, mândră și distantă, care era nașă și prietenă apropiată a familiei Armstrong.

-Hildegarde Schmidt, fosta cameristă a Prințesei Dragomiroff, o femeie simplă, devotată și ușor intimidată.

-Contele Rudolf Andrenyi și Contesa Elena Andrenyi, un cuplu de aristocrați eleganți și sofisticați. Contesa este descrisă ca o ființă fragilă și misterioasă (iar numele ei ascunde o legătură directă prin sânge/căsătorie cu familia Armstrong).

-Colonelul Arbuthnot, un ofițer britanic sever, galant și direct, întors din India, care ascunde un simț riguros al justiției și legături militare cu tatăl lui Armstrong.

-Mary Debenham, o tânără guvernantă englezoaică calmă, inteligentă și calculată, care lucrase anterior ca guvernantă pentru familia Armstrong.

-Greta Ohlsson, o misionară suedeză blândă, timidă și extrem de emotivă, care fusese legată direct de casa Armstrong ca infirmieră/îngrijitoare a copilului.

-Doamna Caroline Hubbard, o americancă guralivă, dramatică și mereu pusă pe povestit despre fiica și viața ei; sub această aparență excentrică se ascunde o figură cheie (mama soției din familia Armstrong și bunica fetiței ucise).

-Antonio Foscarelli, un italian expansiv, comerciant de mașini, vesel și guraliv, care lucrase odată ca șofer pentru familia Armstrong.

-Ernesto Hardman, un tânăr american care pretinde a fi un simplu vânzător, dar care este de fapt un detectiv particular angajat să îl supravegheze pe Ratchett.

    Așa cum am prezentat mai sus, fiecare pasager, cu excepția lui Poirot, a directorului, a medicului și a conductorului, aveau o legătură mai mică sau mai mare cu familia Armstrong. După o anchetă ce va include cercetarea tuturor bagajeor dar și opinii contradictorii, detectivul ajunge la două concluzii.
    Prima, un ucigaș plătit se strecoară în tren profitând de neatenția celor aflați la bord, se strecoară în camera lui Ratchett, îl ucide și părăsește vagonul.
    Iar a doua, care se dovedește cea reală, cazul morții lui Ratchett este un complot bine organizat, pus la cale de apropiații familiei Armstrong generat de faptul că acesta nu a fost pedepsit pentru dispariția micuței Daisy Armstrong. Cei aflați la bord pătrund prin camera doamnei Hubbard, care este defapt bunica defunctei, în compartimentul lui Ratchett, îl înjunghie și pleacă. Fiecare dintre aceștia vor pătrunde succesiv, iar datorită întunericului, nimeni nu va ști care este cel ce i-a aplicat lovitura mortală lui Ratchett.
    Poirot decide ca varianta prezentată autorităților să fie prima lui ipoteză, întrucât victima a fost un om fără scrupule, iar inculpații n-au făcut nimic altceva decât să răzbune un suflet inocent.

    Având acțiunea în minte pot spune că este una dintre cele mai bune povești pe care le-am auzit/citit în ultimul an ( o să folosesc termenul citit pentru a fi mai pe filiera mea :)) ). Suspansul crește cu fiecare replică a personajelor, iar suspiciunea se mută constant la fiecare mic detaliu descoperit. Mă așteptam ca ucigașul real să fie chiar unul dintre cei de lângă Poirot (directorul, medicul sau conductorul), dar concluzia a fost una neașteptată și unică. Faptul că fiecare pasager a fost un complice al acestei crime face ca cititorul să primească o oarecare satisfacție personală, ceva de genul ,,Heh, bănuiesem eu ceva!”, dar oferă în același timp un șoc. Tot timpul ne-a fost sugerat faptul că au fost doi complici, un bărbat în uniformă de conductor și o femeie într-un chimono roșu, iar această schimbare de situație vine cu neașteptare și ne lovește din plin.
    În plus, mi-a plăcut faptul că Poirot nu este genericul detectiv care pune legea mai presus de orice, ajungând la decizia să ia calea morală și să spele păcatele inculpaților, atribuind unui ucigaș necunoscut întreaga vină. Astfel, micuța Daisy este răzbunată, iar nenorocitul de Ratchett (Cassetti), neputincios în fața atacurilor familiei, este pedepsit pentru faptele odioase pe care le-a săvârșit.

    

    Un scurt fun-fact personal: întreaga acțiune îmi aduce aminte de un episod din desenul animat ,,Să înceapă aventura” pe care l-am văzut când eram mic. Protagonistul Finn ia rolul detectivului într-un tren unde pasagerii încep să moară unul câte unul, toată suspiciunea fiindu-i atribuită conductorului. Se va dovedi că este defapt o chestie care să îl țină ocupat, totul fiind doar o mascaradă pentru o petrecere surpriză de ziua acestuia. Chiar mă gândeam că și în povestea lui Agatha Christie tot conductorul va fi defapt inculpatul, creatorii animației având întreaga vină pentru această suspiciune :^DD

    În concluzie, Agatha Christie a scris o adevărată capodoperă literară ce este captivantă cititorilor (sau în cazul meu, ascultătorilor) la aproape un secol de la publicare. Prin acțiunea ce cultivă suspansul treptat și deznodământul unic, dar satisfăcător, pot spune că este una dintre operele mele favorite și cu siguranță or să mai urmeze alte recenzi ale altor capodopere ale marii Agatha Christie.