Traducere și adaptare din limba germană de Iosif Iulian-Andrei
În micro-ficțiunea „Auf der Galerie” (1919), Franz Kafka surprinde conflictul dintre iluzia spectaculoasă și realitatea crudă pe care alegem să nu o vedem. Am tradus și adaptat această scurtă proză din limba germană pentru a păstra cadența ei hipnotică și pentru a o pune la dispoziția celor care caută o lectură rapidă.
PE GALERIE
Dacă o călăreață de circ, fragilă și tuberculoasă, ar fi mânată în cercuri prin arenă pe un cal ce se clatină, în fața unui public neobosit, de către un șef nemilos și mânuitor de bici, luni de zile, fără întrerupere, învârtindu-se pe cal, aruncând sărutări și legănându-se din talie, și dacă acest joc ar continua sub vuietul neîncetat al orchestrei și al ventilatoarelor într-un viitor cenușiu ce pare că se deschide tot mai mult, însoțit de aplauzele stinse și din nou izbucnite ale unor mâini care sunt de fapt ciocane cu abur, poate că atunci un tânăr vizitator din galerie ar coborî în fugă scara lungă prin toate nivelurile, s-ar năpusti în arenă și ar striga: „Oprește-te!” prin fanfarele orchestrei care se adaptează mereu.
Dar nu este așa. O doamnă frumoasă, în alb și roșu, intră rapid în scenă printre perdelele pe care oameni mândri le deschid în fața ei. Regizorul, căutându-i devotat privirea, suflă spre ea într-o atitudine servilă. Acesta o ridică cu precauție pe calul sur-pătat, ca și cum ar fi nepoata lui iubită mai presus de orice, care se pregătește de o călătorie periculoasă. Totuși, nu se poate îndura să dea semnalul cu biciul, dar stăpânindu-se în cele din urmă, îl dă cu un pocnet.
Regizorul aleargă alături de cal cu gura căscată, urmărind salturile călăreței cu privire ageră. Acesta abia îi poate pricepe măiestria. El încearcă să o prevină cu strigăte în engleză, îi dojenește furios pe grajdarii ce țin cercurile, cerându-le cea mai meticuloasă atenție.
Înaintea marelui salto mortal, acesta imploră orchestra, cu brațele ridicate, să tacă. În cele din urmă o ridică pe mica femeie de pe calul ce tremură, o sărută pe ambii obraji și nu consideră nicio omagiere a publicului ca fiind de ajuns, în timp ce ea însăși, sprijinită de el, sus pe vârfuri, învăluită în praf, cu brațele întinse și capul dat pe spate, vrea să-și împărtășească fericirea cu întregul circ. Așa stau lucrurile, vizitatorul din galerie își sprijină fața de parapet și, cufundându-se în marșul final ca într-un vis greu, plânge fără să știe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu