După ce am tradus și adaptat micro-ficțiunea „Pe galerie” (Auf der Galerie), simt nevoia să vin și cu o recenzie extrem de sinceră. Dacă la „Șacalii și arabii” am fost fascinat de atmosfera deșertului și de simbolistica facilă a dialogului, de data aceasta experiența a fost complet diferită. Vă spun din start, direct și fără oocolișuri, mi s-a părut un text oribil de citit și extrem de obositor.
Deși are doar două paragrafe, care sunt, de fapt, doar două fraze uriașe prelungite la nesfârșit prin virgule și punct și virgulă, fără un punct care să-ți dea spațiu de respirație, lectura devine un adevărat calvar de concentrare. Este un text extrem de alambicat. Un cititor comun, care deschide cartea pentru relaxare, ar zice fără ezitare că e o mizerie. Până și eu, fără să mă pretind vreun critic literar de marcă, dar nici vreun incult, abia dacă am înțeles o iotă la prima lectură!
Recunosc că inițial singura idee clară care îmi încolțise în minte era că avem în față o parabolă a societății moderne: călăreața din arenă este omul de rând, pus să muncească și să fie hăituit toată viața pentru ca la final să nu primească mai nimic, dar care rămâne totuși fericit și resemnat doar pentru că a rezistat până la capăt (acea fericire simulată a călăreței când salută mulțimea).
Neînțelegând mare lucru din prima, am căutat pe net să văd ce au înțeles alții din chestia asta. Am găsit câteva interpretări făcute de critici (pe care le las mai jos), dar sincer, chiar și cu ele în față, tot rămân la părerea mea.
CE SPUN CRITICII CĂ A VRUT SĂ SPUNĂ KAFKA?
(Interpretare preluată de pe net)
Majoritatea criticilor consideră „Pe galerie” o ilustrare a conflictului dintre aparență și esență în viață. Pe scurt, ideea lor sună cam așa:
Pentru prima frază. Dacă am vedea mizeria, boala și exploatarea din viață pe față, așa cum e descrisă călăreața bolnavă bătută cu biciul, reacția noastră ar fi una de revoltă pură. Am simți imediat impulsul de a striga „Oprește-te!”.
Pentru a doua frază. În realitate însă, societatea împachetează totul frumos. Regizorul zâmbește, costumele strălucesc, iar publicul aplaudă. Totul arată atât de perfect încât, deși simți că e o minciună, nu ai un motiv vizibil să intervii. Așa că tânărul din galerie rămâne neputincios și plânge fără să știe de ce.
În concluzie, o fi având Kafka genialitatea lui și o fi având textul ăsta cine știe ce substrat filozofic adânc așa cum spun analizele de pe net, dar ca experiență de lectură, pentru mine a fost un chin. A fost o lectură scurtă, dar greoaie, obositoare și sincer nu o recomand nimănui care caută o poveste cursivă. Un exercițiu stilistic ciudat și cam atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu