La Pomană

    O înăbușeală mare de iulie se așeza încet peste forfota din curtea Mioarei a lui Secretaru. În urmă cu vreo oră-două, răposatul ei soț, Nea Mircea, fu mutat în propria-i garsonieră cu ușa în tavan, iar acum întreg alaiul de îndurerați s-a retras în ograda răposatului pentru a participa la praznicul defunctului. La poartă stătea Gherghina a lu` Pălămidă, cu o găleată ruginită și plină de apă. Era tradiție ca cei ce au participat la înmormântare să se spele pe mâini pentru a nu aduce moartea acasă, iar pentru această treabă trebuia desemnat cineva de încredere.

    — Dumnezeu să-l odihnească, dadă! zise Minodora a lui Jandarmu, țapănă și cu pieptul în față ca un cocoș.

    — `Nezeu să-l ierte! i-a răspuns Gherghina în timp ce îi turna apă pe mâini.

    — Auzi, fa, au pus și oamenii ăștia o prelată ceva? Că nu stau io în căldurili astea că mă coc!

    — Ți-ar ai reacu’ de ochelarii ăia că îi ții degeaba la ochii! Nu vezi, fa, ditamai pânza prinsă de casă până la magazie? zise ironică Gherghina.

    — Hai sictir! îngână Minodora, vizibil iritată, în timp ce se îndrepta spre masă.

    Nu trecură cinci minute că își făcu apariția vedeta zilei, proaspăta văduvă, Mioara, la braț cu Teodora și Păuna.

    — Aolieu, omu' mieu... un' te dusei Mirceoooo, aolieu ce ma fac eu fără tineee! suspină Mioara, fără lacrimi și aproape leșinată, bazându-se pe celelate două să o care.

    — Stai, făi Mioaro, că îți crapă inima! Nici nu s-a răcit bine bărbati-tu și te duci și tu după el? Unde te băgăm? Că deja l-ai pus peste aia bătrână? încercă Țața Teodora să o reducă pe Mioara la realitate.

    — Ia mai taci, boalii, din gulă, făi Teodolo, nu vezi că sufelă sălaca femeie? se uită urât Păuna.

    — Oh, bărbatu meu... soțu meu.... un te dusei!? Auziți, fa, da ați vorbit cu femeile alealalte să puie masa mai la umbră? Nu de alta, da iar s-o trezii vreuna să comenteze ceva după. Își revenii brusc Mioara, râzând spre cele două femei.

    — Stai fără grije! Vorbi eu cu muierili ălea să fie totul la punct! Dară unu a fost Mircea Secretaru`! Auzi, tot fiind vorba, ai vorbit cu cineva să îi duie diminețili lu` bărbatitu`? întrebă Teodora cu gândul că poate mai face rost de niște bani.

    — Ia stai locului, că stai bine acoloșa! izbucnii Păuna. Nu-i așa, dadă, că volbisem noi, pân` să moală Milcea, că io să îi duc diminețile?

    — Ei, na! De atunci, până acum e cale lungă. Fix de promisiunea ta să țină minte săraca Mioara, of, ce mi-e milă de tine, făi Mioaro făi!...

    — Volba e volbă, fă!

    — Da` se mai și uită!

    — Se uită o sulă! A dlacului de hoțoaică, te dă banii afală din casă și mai vlei să mai iei și banii femeii! Nu îți e, fa, lușine, femeie bătlână...

    — Du-te-n... (un clopot sună tare de câteva ori, asurzind tot complimentul Teodorei) ... de rârâita dracului!

    Cele două încep să se înjure una pe cealaltă, cu care mai de care cuvinte, în timp ce Mioara făcea, în cap, un calcul: lu` părintele trebuie două prosoape, lui dascăl două... la gropari... una sau două... hmmm; apoi se oprii căci ajunseseră în dreptul porții.

    — Ia tăceți oleacă, fa! Gheorghino, veni, fa, și Tanța? La biserică nu o văzui! întrebă Mioara în timp ce se spăla pe mâini.

    — Trecuse mai devreme oleacă. Zicea că merge până la alimentară și după vine și ea.

    — Păi evident că vine, la mort n-a știut să vie să aducă și ea un kil de făină, un kil de ulei... da la pomană e prima!

    Trecuse mai bine de un ceas până când s-a strâns toată ulița. În capul mesei principale a fost oprit un loc pentru părintele Bănosie Leușteanul, întrucât așa e rânduiala, totuși, acesta se lăsa așteptat. Minodora s-a certat rău cu vreo trei femei pentru a apuca fix locul de lângă preot. Lângă ea, s-a așezat țața Floarea a lu` Lemnaru`, apoi Teodora și Păuna, între care s-a lăsat distanță un loc liber. Pe partea opusă stătea proaspăta văduvă, lângă Gherghina, apoi Nea Mitu a lu` Despuiatu`, lângă el era Costel a lu` Spânzuratu`, urmat apoi de Ion al lu` Lepădatu`. În celălalt capăt al mesei s-a oprit, de asemenea, un loc pentru dascăl. Alături mesei centrale, erau așezate alte cinci-șase mese mici unde aveau să se pună groparii, vecini de nu-i suportă nimeni și alte rude și tot felul de oameni. De mâncare se ocupaseră deja, dis-de-dimineață, un întreg clan de muieri, care mai de care, ce se întreceau în rețete, să servească la masă și să pitească cât mai multă mâncare pentru a lua acasă.

    — Da` părintili nu mai vine? Întrebă Nea Ion, deja întinzându-se după o sticlă de țuică.

    — Părintele este foarte ocupat în ultima vreme, să știți! intervenii Minodora. A fost plecat peste tot prin județ pentru a strânge fonduri ca să facă exteriorul sfintei biserici! Dară ați văzut că au pus schelet de lemn pe laterale, chiar e implicat!

    — Iară vezi aiurea, făi Minodoro! râse Gherghina. Ți-ar ochelarii ăia ca fundu` de borcan. A plecat că o plimbă pe preoteasă, ba la băi, ba la munte... ehe.. ce mai viață!

    — Ia taci! Atunci de ce sunt puse halili alea de lemn pe lângă biserica? se enervă rapid Minodora.

    — Să ia banii de la proști! izbucnii Mitu în râs, stârnind și pe ceilalți. Sunt alea mâncate de carii la cat au stat acolo. I-au făcut de șapte ani și lu părintili ălalalt, Dumnezeu să-l ierte, și tot n-au apucat să dea o mână de material.

    — Păi eu am lucrat la biserică, mă! intervenii Costel.

    — Vedeți, și mai huliți pe părintele degeaba! se umfla Minodora de îngâmfare.

    — Stai, bre, că nu terminaș! Am lucrat la biserică, da nu mă lăsa să lucrez. Are sens?

    — Păi cum așa, Costele! întrebă curioasă Teodora.

    — Păi uite așa. Dădeam o mână de glet, apoi venea părintili și imi făcea semn să dau mai incet, să cobor jos ca să îmi dea o țigare... apoi când să mă urc iar pe schela, aud că mă stigă să cobor că vine ploaia. Jos îmi dă banii pe ziua aia și cică să îmi iau liber și mâine că e caniculă. Și uite așa, azi plouă, mâine ninge, poimâine e sărbătoare, și uite ca am ajuns până în ziua de azi.

    — Mai bine de mine că îi incuiaș poarta cânnd am auzit că vine cu fondu! râse Gherghina.

    — Nu este adevărat! Minciuni! Păcat de voi că mințiți în halul ăsta! se revoltă Minodora.

    — Că bine-zici, surată! o susținuse Floarea. Și oricum, ce dacă o mai fi luat și el bani, e și el om până la urma urmei. Am auzit că le dau foarte puțin salariu ăștia, face și omu ce poată să trăiască. Familie mare, remunerație mică.

    — Daa, 2 lei la biserică, 50 în buzunar, nu? râse Teodora

    — Taci, fa, că e păcat ce spui acolo! Nu te gândești că te aude Dumnezeu?!
    — A boalii, s-a găsit să vorbească fix aia de e la lumânări. Te știe tot satu, nebuno, cum faci urât dacă vine cineva cu lumânări din altă parte! îi răspunse Teodora.

    — Pe semne că e pe mână cu popa! adăugă râzând Gherghina.

    — Ia taceți, fa, oleacă că fac și io un calcul. Două... patru... șase... oricum nici la slujit nu mai e bun. Se grăbește să scape repede de slujbă, abia că înțeleg ce zice! intervenii Mioara.

    —Păi știti, tanti, timpu` trece, leafa merge! continuă Mitu, pufăind dintr-un carpați fără filtru.

    — Ptiu! Nu vă este rușine! murmură Minodora.

    — Ce ai, fa, te supără adevăru`? o ironiză Teodora

    — Pai o doare, făi Dorino, că am auzit că îi cam umblă sub coadă părintili! chicotii Floarea

    — Să vă fie lușine! Oameni bătlâni și fălă minte! Nu știu cum vă mai labdă pământu

    — Păi ne rabdă pe noi, ăi cinstiții, fa. Noi ăia de muncim! îi răspunse Ion, clătinându-se ușor și turnîndu-le celorlalți doi bărbați câte un pahar cu vârf de țuică.

    — Daa... Și tineretu e mai muncitor ca leprele astea! adăugă Floarea. Uite, fimeo ăl mare, e la București, da... e student anu cinci sau șașe la medicină, la Carol Davila...

    — Pesemne că o să avem un doftor pe linie cât de curând! îi răspunse Costel

    — Da... și-a găsit și o fată... una tânără... frumoasă, fix după munca lui! continuă să îl laude Floarea.

    — E frumușică, ai văzut-o? întrebă curioasă Minodora.

    — O văzui numa odată, și atunci că ne-am găsit întâmplator la Sinaia. Nu prea mai vine băiatu` acasă, e endependent!

    — Da... endependent... vrea să scape de gula măsii! îi făcu pe toți să râdă Păuna.

    — Hai sictir! îi răspunse, iritată Floarea.

    —Las-o, făi Floareo, ia zi, cum arată fata, cum o duce băiatu`? Are ceva bursă? insistă Minodora cu întrebările.

    — Să vezi, fa, n-am mai văzut femeie așa țâțoasă de pe vremea lu`mămica! Are asta un cur…. (toți bărbații, deja matoliți, începuseră să râdă)… deci o păpușă de fată..

    — Da... și mereu devreme acasă, nu? râse Teodora.

    — Ia taci, fa! Iară fimiu... Georgică al mie... are bursă de excelență... bursă de primul student... bursă de... ăăă... de onoare din partea facultății...

    — Bursă de frecat menta n-are? zice Mitu stârnind și pe ceilalți. Că îl știu de mic! Fix numa` la carte îi era gându`... daa! Hîhî. Mereu îl vedeam cu limba scoasă când se uita printre uluci la alea mici a lu unchiu` Vasile când se schimbau.

    — Hiii, nu ți-e rușin... încercă Mioara să pară pudică, dar râsul o dădu de gol.

    —...Taji bree! o întrerupse Gherghina, punându-i mâna pe umăr. Ăsta mic era mare fustangiu de mic, nu-i de mirare că a găsit o buzată ca aia...

    — Nenorocito ... (începu Floarea să înjure, gesticulând crizată spre dezgustul Minodorei și amuzamentul celorlalți, dar nu se auzii nimic întrucât un claxon continuu și o muzică lălăită se apropia de curtea extrem de îndurerată)... și cu tot neamu` tău!

    — Ia taci, fa, ce se aude așa?! Se ridică Teodora și alți comăseni.

    Sunetul de muzică se apropia din ce în ce mai mult, făcând ca din bass-ul ăla ce vibra și ulucile gardului să înceapă să se înțeleagă și niște vorbe: Femeile se bat pe mine, el le chem doar la pișcine, o valoare adevărată, sunt eu și a mea brigadă. Spre uimirea tuturor celor prezenți, muzica venea dintr-o tigaie veche și obosită, plină de rugină, pe care se vedeau imprimate, dar șterse de timp, cuvintele ,,LEMNARU IE BOS LA TOȚI”. Mult zis automobilul, se oprii printr-un sunet de parcă mașina și-ar fi dat ultima suflare, iar maneaua, la rândul ei, amuții. Din partea dreaptă, unde se afla șoferul, se pare, coborî un tip schilod, mâzgășit cu tot felul de tatuje lipsite de originalitate, apoi deschise ușa din spate, de unde au coborât părintele Bănosie Leușteanul și dascălul său, Paratrăznet Niculae.

    — Ăsta-i fisu Floalii! Îu, ietă și pe pălintili! strigă Păuna, trăgând de ceilalți să se ridice.

    — Așa intrare... ehe... demnă de popa al nostru! râse Mitu împreună cu ceilalți doi bărbați, prinși în aburii alcoolului.

    — De-te, fa, și ia coliva pentru parinte! o împinse Gherghina pe Mioara.

    Proaspăta văduvă o tulii rapid spre bucătăria de vară. Deși încerca să se grăbească, burduful de grăsime ce îl deținea pe corp o făcea mai mult să pară că aleargă pe loc. După ea, Floarea se ridică motivând că vrea să o ajute. Între timp, popa Bănosie își făcuse intrarea pe vocea a- II-a a lui Niculae, care părea mai mult a unui câine chinuit.

    — Veșniiiiiicaaa poomeniiiiireeeee! urlă dascălul afon, atrăgând atenția tuturor.

    — Ohoo deja vă grăbiți să plecați, aia era la final! surâse Teodora dându-i coate Păunei, care vizibil iritată dăduse un pahar de țuică pe gât.

    — Dumnezeu să-o ierte! zise preotul încrezător.

    — Părințele... hârc...vezi că Mioara încă e caldă, bre, bărbacsu` a murit! l-a corectat rapid Ion spre amuzarea tuturor.

    — Mda, mda... în fine. Unde este soția adormitului?

    — E în casă, domn părinte, s-a dus să ia coliva! i-a spus rapid Minodora, apoi se apropie de el ca să îi șoptească ceva. Auzi, Bănosie, vezi că te-au vorbit de rău ăștia de aici.

    — Este?

    — Daaa... nenorociții ăi de colo, Costel mai ales, a tot zis de schela aia de la biserică, că nu știu cum, că nu știu ce...

    — Nenorodul... Și l-am mai și plătit, halal om...

    — Daa și stai să vezi, Mioara a zis că nu te mai ții de leturghii.

    — Văduva?

    — Însăși. În loc să îș plângă pe Nea Mircea îi ardea să zică de `neata.

    — Ce mișelie! Las` că mă descurc eu de aici, mersi că mi-ai zis! îi mulțumii preotul, în timp ce Minodora zâmbea viclean spre drumul luat de Mioara.

    În bucătăria de vară, văduva scotocea printre pungile de împărțeala, căutând cu disperate coliva. Aceasta remarcă, în treacăt, că pungile sunt cam goale în comparație cu ceea ce arânjase și calculaseră ea. Uită-te și tu aici, ce mai hoție! Jaf pe față! Nenoroadele ălea, le-am lăsat singure că cică ,,Lasă, făi Mioaro, că te ajutam noi, tu jeslește-ți bărbatul că nu-l mai vezi de acum!”. Eu proastă că le-am crezut, au cărat trei sferturi din astea de împărțeală. `Oațe ordinare! se revoltă în gând Mioara. Între timp apăru și Floarea.

    — Veni să te ajut să cari și sticla de vin. Unde puseși toată ălea?

    — Nu mai știu, făi Florico, ia vezi în cameră la Mircea.

    Floarea zâmbii politicos și o luă la pas pe un holuleț mic ce ducea din bucătărie și dădea în toate camerele casei. Prima fu ușa închisă, următoarea fu camera băiatului Mioarei și al lui Mircea, Demetriade, plecat în Anglia la Oxford. Ce o mai face și ăsta de n-a venit nici la taică-su la înmormântare. Un fustangiu, cred că a ales să o dea pe vreuna cu roatili în sus decât să îl vadă ultima dată pe tacso. Apoi urmă camera de la drum, unde până acum trei-patru ore zăcea răposatul. Floarea se uită stânga-dreapta, nu găsii nicio sticlă, apoi gândul îi fugi la ușa închisă. Merse tiptil înapoi, crăpă ușor ușa, și găsii toată rezerva de băutură a familiei lui Mircea. Deasupra patului era un tablou făcut din grafit ce îi înfățișa pe Mioara și Mircea în ziua nunții lor. Lângă patul răscolit în care murise răposatul, se aflau vreo patru damigene mari, înfășurate cu nuiele din papură.

    — Na, să vă mai luați de neamul lu` Lemnaru acu`! zise tare Floarea.

    Femeia scoase de prin geanta de o purta mereu după ea o sticluță de jumătate de litru pe care scria mare ,,Alcool etilic” tăiat cu pixul sub care era corectat ,,tărie”. Aceasta, cu un zâmbet viclea, turna conținutul sticlei în o damigeană deja desfăcută, apoi o pitii la loc în geantă și apucă în treacăt o sticlă de vin. Se întoarse înapoi în bucătărie unde Mioara tocmai găsise ce a mai rămas din colivă, cam cât conținutul unei căni, pe care o așeză frumos pe o farfurie. Floarea, purând o îndurerare falsă se lipii de văduvă și o urmării în curte.

    —Iaaaa.... hîrc...că vie, vie... vine cu coliva... hîrc...! se chinuii să zică Costel, abia sprijinindu-se pe picioare.

    Femeile au așezat farfuria și sticla de vin în fața preotului, care încruntat se apucă să rostească foarte rapid rugăciunea specifică parastaselor.

    — Ce zice, fa, ăsta? o întrebă Gherghina pe Teodora. Nu înțeleg nimic, turuie ca o moară stricată și nu prind niciun cuvânt.

    — Așa face mereu, e cu gândul să scape mai repede! îi răspunse Teodora.

    — Domnuluiiii să ne rugăăămmm! continuă, pentru prima dată lent, părintele Bănosie, la care toată populația se strânse în jurul său.

    — Amiiiiiiinnnnnn! prelungi cuvântarea Niculae.

    — VEEEEEȘNIIIICAAA POMENIIIIIREEE! VEEEȘNIIICA POMENIIIIIREEEEE! începu să cânte preotul.

    Toți cei aproape de preot au început să țină de farfuria în care zăcea o colivă bâzâită de muște și de sticla de vin, ridicându-le, apoi coborându-se într-un legănat. Cei din spatele lor au pus doar mâna pe umărul celor din față, iar la fel au procedat toți ceilalți din spatele lor. Bărbații, abia ținându-se în picioare, începură a îl jelii pe prietenul lor de pahar în timp ce femeile se prefăceau că bocesc.

    — VEȘNICAAA POMENIIIREE! continuă părintele.

    — MIRCEA AL MIEUUU... BĂRBATU MIEU.... oftă Mioara în timp ce analiza dacă și ceilalți îi plângeau soțul.

    — VEȘNIIIIIICAAA EIII POMENIIIREEE! începu dintr-o dată dascălul, după care își luă o scartoafă pe spate de la Ghergina.

    — Lui! Veșnica lui pomenire, că e bărbat! îl corectă femeia.

    — .... LUIIII POMENIIIIIREEEEE! Dumnezeu să-l ierte! încheie preotul.

    Toți ceilalți au zis la fel, închinându-se, apoi așezându-se din nou la masă. Câțiva vecini s-au hotărât să ajute familia îndurerată și au adus mâncare și băutură pe fiecare masă. Se nimerii ca la oamenii noștri să ajungă fix damigeana în care Floarea pusese tărie, spre bucuria vicleană a acesteia

    — Dumnezeu să-l ierte, noi nu mai stăm căci avem și alte treburi de rezolvat! rosti Bănosie.

    — Nu-i problemă, la redevere! începu Teodora, turnând vin din damigeană pentru toți cei așezați la masă.

    — Hmmhhh.... tușise preotul, cu speranța că va primii plata pentru serviciul prestat

    — Hîrc... ce e părinte.. vrei o pastilă de supt? îl luă la mișto Gherghina în timp ce dădea un pahar pe gât..

    — Uf, stați așa părinte! se ridică la el Mioara. Cât trebuie să vă dau?

    — Păi să vedem! începu dascălul, scoțând un caiet aproape de nicăieri. Slujba parastasului.... cincisute lei.... transportul personalului o sută lei ... manoperă... o sută lei....

    — Manoperă? îl întrerupse Mioara.

    — ...în total opt sute de lei. Pe lângă asta să ne dași și noua vreo zece pachete! concluzionă Bănosie.

    — Opt sute de lei ? Zece pachete? Cum așa, părinte! spuse șocată văduva.

    — Păi știti... Familia Leușteanul e mare, salariu neajuns... Familia Paratrăznet are cinci suflete. Familii mari, banii puțini... îi explică Niculae.

    — Nu se poate! Păi nu mai rămân cu nimic! i-a zis Mioara.

    — Ne pare rău, așa e protocolul, tanti! luase tonul Bănosie.

    —Ia stați așa olecuță! îi intrerupse Teodora, amețită de câteva pahare de băutură. Domnule... hîrc... eu, personal... hîrc... scuze că mă bag ca o muscă la căcat...

    — Hiii... hîrc... ce ulât volbești, nenolocito! începu Păuna.

    — Taci, fă , te `reacu! Așa... părințele știm toți dă... hîrc... manevra cu biserica...

    — Nu știu despre ce vorbiți... încercă Bănosie să se apere.

    — Lăsa-ți mă cu bălăriile astea... hîrc...  să nu încep și de femeia lui Spânzuratu`

    — Nu șt...

    — Ce? tresării Costel ca un fulger.

    — ... a lu` Lepădatu`...

    — Nu...

    — Ce, mă!? încercă Ion să se ridice.

    — ... a lu` ....

    — Gata, lăsați! ... Am înțeles, este o ocaziune specială, familie săracă, ne permitem să acoperim noi cheltuielile.... Da... La revedere! zise Bănosie în timp ce se retrăgea, trăgându-l după el pe dascăl.

    — Hîrc... vezi, fă, Mioaro... hîrc... te scăpai!

    — Da... mulțam... hai să ne așezăm la masă! încercă să se liniștească văduva.

    Se pare că în timpul negocierilor, comăsenii au savurat cu mare plăcere o întreagă damigeană, iar acum, cu paharele goale, burta plină și creierii aburiți de băutură, ce să facă decât să o ia la taclale.

    — Ia zi... hîrc.. băi fecior, ai băut ceva? îl luă la intrerogare Minodora pe George.

    — Nu, sărut-mâna, sunt cu mașina!

    — `ai măăă, mare bărbat ești mă tu! Zi... hîrc... ești doftor? porni Teodora.

    — Poftim? Nu? Sunt... taximetrist în capitală!

Toată masa izbucnii în râs uitându-se către Floarea.

    — Cum așam măi mamă măi!? Mi-ai zis că ai cinci ani de facultate făcuți....

    — ... adică pușcărie...

    — ... bursă de merit...

    — ... datorii...

    — ... fată iubitoare...

    —... o prostituată de o țin la mine pentru plăcerile mele dese...

    — Da ce, mă... hîrc... așa de dispelat ești? îl luă în râs Păuna.

    — Am priaprism, bre!

    — Ce e aia, mami, e grav? De ce nu mi-ai spus ?! se îngrijoră Floarea.

    — E d-aia de a avut și ... hîrc... Carol, ăsta de mai încoace. Încercă să explice Mitu, printre sughițurile și deviațiile de la băutură. E boală grea... hîrc... stă tot timpul cu ea țapănă!

    — Aoleu, cu ce? întrebă speriată Floarea.

    — Ehee... începuseră toți să râdă

    — De ce m-ai mințit, măi mamă mă! se uită Floarea dezamăgită la George.

    — Nu puteam scrie direct în mesaj. Îmi era rușine, am dat-o cu perdea!

    — A dat cu ea de gard mai bine! chicotii Teodora.

    — Lasă, fa, băietu` ... hîrc... în pace! se ridică Păuna. Nu te-a delanjat...hîrc.. cu nimica...

    — Mă cam deranjezi matale! se ridică și Teodora, balansându-se de pe o parte pe alta. Ce e cu figurili astea pe capu tău! Eiii, comedie.... am făcut... hîrc...armata împreună?

    — Am făcut pe... hîrc... mă-ta, aia moaltă din gloapă! zise tare Păuna făcându-i pe toți să râdă.

    — Scârbă ordinară!

    Țața Teodora se azvârli asupra gâtului Păunei, trântind-o pe masă. Toți cei prezenți, fie râdeau, fie nu puteau să se ridice din pricina băuturii. Deodată, Păuna, cuprinsă de o furie oarbă, o împinse pe Teodora direct peste Floarea, trântind-o pe aceasta și pe Minodora jos.

    — Hiii...hîrc... țățico! spuse îngrijorată o vecină.

    Teodora, ca un taur ce vedea doar roșu în față, se năpustii asupra Păunei, care râdea copios, și căzu, cu ea cu tot, peste masă, răsturnând tot ce era pe ea în proces. ZBANG! ZDRANG! Toate farfuriile și paharele s-au spart, resturile de mâncare s-au combinat cu băutura ce se prelingea pe jos, iar lângă aceste cioburi zăceau cele două femei. Teodora, julită pe mâini și pe picioare, se ridică încet, dar victorios și o scuipă pe Păuna, apoi se puse pe răs. Câțiva martori s-au dus repede la Păuna, care zăcea jos, cu limba scoasă. Aceasta încercă să murmure ceva:

    — Te omor, nenorocită ordinară, te omor!

    — Hiiii! Nu mai e rârâită! E grav! Săriți lumeee că moare țața Păuna! a urlat cineva.

    Bărbații de la masă se ridicară deodată, aproape împiedicându-se în proces, și au venit cine știe cum în juru bătrânei.

    — ...hîrc... Georgicăă, pornește mașina să mergem la dispensar că moare baba!

    — Aoleu, aoleu, aoleu! fugi panicat George.

    Costel și Ion o prinseră pe Păuna de mâini și Mitu de picioare, apoi încercă să o ridice, dar unul din ei o scăpă. Bătrâna căzu jos și leșină!

    — Hiii! Ați... hîrc... omorît-o! Criminalilor! începu Teodora.

    — Du-te, fă acasă, că vine polițiea și nu mai ieși de acolo! Hai fugi! o zgornii în sictir Mitu pe Teodora.

    După ce Teodora dispăru din peisaj. Cei trei au ridicat-o iar pe Păuna și cu tot alaiul de consăteni au pornit spre poartă. Acolo, George se chinuia să pornească putregaiul lui de mașină, dar fu întrerupt de gloata de oameni care în frunte o aveau pe Păuna leșinată. Acesta deschise repede ușa din spate și le făcu semn.

    — Bag-o cu picioare înainte, bre! râdea Gherghina

    —Ia mai taci! o liniștii Costel, care se chinuia să o bage pe babă în mașină.

    După vreo cinci minute în care toată gruparea amețită de băutura s-a chinuit cu Păuna, au reușit, în cele din urmă, să o îndese pe bătrână în spate. Alături de ea au urcat Costel și Mitu, iar în față, în stanga s-a așezat Floarea.

    — Conduci tu, bre? o întrebă Costel.

    — Nuuu, mașina lui George are volanul pe dreapta.

    — Cred că nu doar mașina are... îngână ironic Mitu

    Se alătură și George, care timp de alte vreo trei minute se chinuii să pornească mașina. Aceasta porni, ulterior, cu un gâtuit de parcă ar fi fost bolnavă de TBC, apoi porni cu destinația spitalul județean cu viteză de croazieră, doi la oră. În urma lor, mergeau, parcă teleghidați înainte, toți ceilalți vecini și rude, discutând cele întâmplate. Între timp, Mioara rămase singură în curte, strângând dezastrul de pe jos.

    — Ehei... măcar nu m-or vobi de rău pe mine acuma! își zise cu voce tare.

    — Cine... hîrc... să te vorbească, făi?

    Mioara tresării rapid la auzul vocii din neant. Când ridicase capul, cine să fie? Nimeni alta decât Tanța a lu`Broască, cu un zâmbet uriaș pe față, ochii tulburi și pironiți în gol, mergând parcă pe trei cărări.

    — Acu` se vine, fa, la pomană?

    — ...hîrc... am vrut, făi Mioaro să viu, da în drum spre tine, colo-n vale, la a lu` Mardale era nuntă. Ieșiră ăia în drum cu ,,Haidi, bre!”, ,,Hai mamaie”, hai cu aia… hîrc… hai cu ailaltă. M-au luat la dans, apoi nimerii, nu știu cum, cu ei la masa. N-am mâncat oricum… hîrc… iar de băut…hîrc… nici pe atât. Vezi, fă Mioaro, vrui să mă păstrez pentru parastasu` lu` Mircea al tău. Da chiar, bre, unde-i Mircea? Aveam să-i dau un milion... Când îl vezi să-i spui să mă caute...hîrc... până atunci, dai și tu o țuică, trăiți-ar mortu!

    — Ptiu! scuipă în sân Mioara în timp ce îi turnă lui Tanța un pahar. Păi de, la pomană la om bețiv, ce să trimiți, tu Doamne, decât bețivi? ’Ai să fie primit!

Sfârșit