Am terminat în această dimineață cartea pianistului Miron Șoarec dedicată marelui compozitor și pianist, Dinu Lipatti. O aveam de prin ianuarie, când am primit de la nașa mea un întreg teanc de cărți, care mai de care, pe diverse subiecte și genuri. Sincer vorbind, am amânat citirea acestei lucrări strict pentru faptul că, personal, nu ascult muzică simfonică. Nu că nu mi-ar plăcea, ba dimpotrivă, laud acest gen pentru eleganța, prestanța și rafinamentul de care dă dovadă, dar pur și simplu eu am alte preferințe :^P Legat de carte, sincer, n-aveam mari așteptări, mă gândeam că o să fie your average carte biografică despre o personalitate culturală. Nu m-a dezamăgit în acest aspect, chiar așa a fost.
Mi-a plăcut faptul că autorul a reușit să prezinte într-un mod excelent bucăți din adolescența și prima tinerețe a lui Lipatti. Deși majoritatea oamenilor de rând își imaginează că aceste personalități stau toată ziua la costum, vorbesc elegant și sunt la fel de active social ca un urs în hibernare, autorul demontează acest mit, ilustrând că și ei sunt oameni. De la emoțiile dinaintea marilor spectacole, la chefuri prin localuri urmate de întorsul acasă la ora stabilită de părinți (plot-twist: au întârziat), autorul a prezentat o latură umană a lui Lipatti, diferită de rigiditatea dată de orchestre și instituții de muzică. Dinu Lipatti a fost și el adolescent, cu frici, cu preferințe romantice, cu atașament profund față de cei apropiați, lucru ce m-a făcut să îl privesc cu o oarecare duioșie și să mă gândesc că aș putea, oricând, în grupul meu de prieteni, să vorbesc cu un viitor geniu. De asemenea, am apreciat că autorul a inclus scrisori autentice din partea lui Lipatti către acesta, prilej prin care am văzut că marele pianist nu era doar un geniu muzical, dar și literar, stilul său de a scrie, cu ironii ușoare, exprimarea tuturor sentimentelor, fricilor și părerilor, este unul impecabil, pe care vreau să îl adopt în stilul meu de a coresponda în cadre formale.
Ceea ce mi-a displăcut în această scriere este faptul că se preferă a se menționa multe informații ce țin de domeniul muzical (portative, profesori, dirijori, soliști, instrumentație, inspirație etc.) în favoarea informațiilor ce țin de viața personală. Deși pentru un pasionat în domeniu cartea ar părea interesantă, pentru mine n-a fost tocmai așa. Sunt un meloman convins, da, ascult și apreciez aproape orice gen de muzică, îndeosebi muzica populară, disco, pop și rock (ce mai combinație, nu?), totuși nu mă atrage partea tehnică din spatele acestor creații. De exemplu, ador „While My Guitar Gently Weeps” de la The Beatles, dar nu mă pasionează să știu acordurile fiecărui instrument, câte duble s-au tras, în ce gamă au cântat și ce culoare avea tricoul lui Ringo Starr în ziua X din anul Y. Știu, par un cârcotaș care doar caută nod în papură, dar aici, fiind revista mea personală unde regulile sunt metaforice, îmi permit a-mi expune propria părere. Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe informații despre Dinu Lipatti ca persoană, nu doar numirea directă „era un om bun”, „era de o bunătate rar văzută” etc. Aș fi dorit să citesc despre mai multe întâmplări din tinerețea compozitorului, cum ar fi: alte hobby-uri, dacă a avut iubiri adolescentine, mai multe năzbâtii specifice vârstei etc.
În concluzie, este o scriere biografică destul de bunicică, adresată îndeosebi celor pasionați de partea tehnică a domeniului muzical. După lecturare, îl voi privi pe Dinu Lipatti ca pe un tânăr sensibil și social, cu o personalitate asemenea unui adolescent simpatic, și mai puțin ca pe o figură rece dintr-un tablou alb-negru într-o instituție de cultură. A fost o carte interesantă, dar pe care, sincer, n-aș mai reciti-o :^D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu