REZUMAT
Povestea începe cu o fată de împărat de o frumusețe deosebită, care petrece nopțile la fereastră privind spre Luceafăr. Între cei doi se naște o iubire profundă, dar imposibilă. La chemările fetei, Luceafărul coboară din cer de două ori, luând chipul unui tânăr zeu și apoi al unui demon. El îi oferă fetei nemurirea și lumea lui cosmică, însă ea îl refuză de fiecare dată. Îi simte lumea străină și rece, dându-și seama că el este nemuritor, iar ea este doar o ființă pământeană.
În timp ce fata oftează după Luceafăr, la curtea împărătească apare Cătălin, un paj îndrăzneț și guraliv. El o abordă pe Cătălina într-un mod foarte pământesc și direct, învățând-o ce înseamnă dragostea obișnuită, făcută din îmbrățișări și gesturi simple. Deși încă se mai gândește la Luceafăr, Cătălina își dă seama că se potrivește mai bine cu Cătălin și acceptă apropierea lui.
Între timp, mânat de dorință, Luceafărul zboară până la marginile Universului pentru a-și întâlni Creatorul, Demiurgul. Cunoscut acum sub numele de Hyperion, el îi cere acestuia să-i ia nemurirea, fiind dispus să renunțe la veșnicie pentru o singură oră de dragoste alături de fată. Demiurgul îl refuză ferm și îi explică faptul că oamenii sunt trecători și se schimbă mereu, în timp ce el face parte din ordinea veșnică a lumii. Ca să-l facă să renunțe, Creatorul îi oferă înțelepciune sau putere peste întreaga lume, dar nu și posibilitatea de a muri.
Întors la locul lui pe cer, Hyperion îi privește pe cei doi îndrăgostiți cum stau îmbrățișați sub un tei. Cătălina îl zărește din nou pe cer și îl cheamă să-i vegheze fericirea. De această dată, Luceafărul nu mai coboară. Înțelege prăpastia dintre lumea lui și cea a oamenilor obișnuiți și alege să rămână detașat, conștient de propria veșnicie și de faptul că oamenii simpli sunt conduși doar de norocul lor trecător.
ESEU
1. CONTEXT
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. Aparține perioadei marilor clasici ai literaturii române, alături de I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale. Singurul volum de versuri publicat antum sub îngrijirea criticului literar Titu Maiorescu este intitulat ,,Poesii" (1883), compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista ,,Convorbiri literare” a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.
Romantismul a fost un curent literar și artistic, apărut în Europa apuseană, în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea. Estetica romantismului se bazează pe: inlocuirea rațiunii cu ardoarea sentimentelor, valorificarea miturilor, istoriei, visului,
„Luceafărul“, publicat în 1883 în ,,Almanahul societății academice social-literare – România Jună” din Viena, apoi reprodus în revista „Convorbiri literare“, este o sinteză a creației eminesciene, o alegorie romantică pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției umane duale – omul supus unui destin pe care tinde să îl depășească. Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele predilecte (iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut, Cosmogonia, timpul), motivele literare, atitudinea poetică, amestecul genurilor și al speciilor literare, dar şi antiteza pe baza căreia este construită poezia.
2. Reperul I
O primă trăsătură a acestui curent este amestecul de genuri și specii literare. Poezia „Luceafărul” se construiește pe baza unui schelet epic încadrat într-o atmosferă de basm, o poveste de iubire imposibilă dintre fata de împărat și Luceafăr (om comun – geniu) transpusă într-o suită de metafore, personificări, simboluri. In „Luceafărul“ sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare: poem filosofic (meditație), eglogă (idilă cu dialog), pastel și elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristețe, regret, melancolie).
O altă trăsătură care susține caracterul romantic al textului este prezența motivelor literare romantice. Astfel, dacă la începutul poemului, atmosfera de visare în care se naște iubirea dintre cei doi este susținută de motive precum luceafărul, noaptea, visul, castelul, oglinda, fereastra, pe parcurs apar și alte motive specifice romantismului: îngerul și demonul (ipostaze ale Luceafărului), zborul cosmic (ce reflectă setea de iubire ca act al cunoașterii absolute), cosmogonia.
3. Reperul II
Tema este una romantică, – problema geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea, iubirea fiind prezentată în diferite ipostaze – terestra ( Catalin si Catalina), cosmica (fata de imparat si Hyperion). Este ilustrat un vis de iubire, o iubire imposibilă care nu se poate materializa din cauza diferențelor dintre persoanele iubite, poemul devenind astfel o meditație lirică asupra destinului geniului în lume, văzut ca ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
O primă imagine poetică relevantă pentru tema operei este prezentată în primul tablou. Invocat de pământeancă printr-un descântec ce amintește de magie: ”Cobori in jos, luceafar blând/alunecând pe-o rază”, Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a se întrupa, din cer si mare, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii”. In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua metamorfoză, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Luceafarul dorește sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semn ale dorintei de absolut, sunt intelese de fată ca atribute ale mortii ”Privirea ta ma arde”. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”.
Mai mult decât oriunde, firea titanică a Luceafărului se evidențiază în tabloul al treilea, în călătoria către Demiurg și în dialogul cu acesta. E o călătorie regresivă pe linia timpului (element romantic), pe parcursul căreia Luceafărul reia istoria creațiunii în sens invers, până când ajunge, după cum spunea Dimitrie Popovici, „în spațiu, deasupra liniei ce desparte cosmosul de metacosmos, iar în timp - în momentul inițial al cosmogoniei - în acel „vacuum originar” care preceda geneza lumilor mensurabile. Dialogul cu Demiurgul este unul simbolic, iar tonul se caracterizează prin gravitate. Însetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion (divinitate simbolica). El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu ”Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire/Si pentru toate dă-mi in schimb/O ora de iubire”. Demiurgul refuza cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce la haos.
4. Reperul III
Un element Poemul ,,Luceafărul” este alcătuit din 98 de catrene, structurate în patru părți, fiecare subordonată celor două planuri antitetice: universal-cosmic și uman-terestru. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel – cele doua planuri, cosmic si terestru, se regasesc in prima si in ultima parte, partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina) iar partea a treia reflecta doar planul cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Opozitia romantică dintre geniu si omul comun, isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic.
Finalul poemului aduce o altă imagine a lui Hyperion, care înțelege în sfârșit diferența fundamentală dintre el și muritori. Ultima strofă este construită pe baza antitezei geniu-muritor (element romantic): „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece". Existența umană stă sub semnul „norocului” de-o clipă, în timp ce geniul, deși își asumă atributele eternității, este condamnat la singurătate. Atitudinea superioară, detașată derivă tocmai din dramatismul acestor condamnări. Poemul se încheie cu imaginea lui Hyperion rămas „nemuritor și rece” - ultimul dintre adjective referindu-se la răceala afectivă, atribut al omului de geniu, pentru care: „tot ce-a fost sau o să fie / În prezent le-avem pe toate”.(Glossa)
5. CONCLUZIE
In concluzie, Poemul ”Luceafărul”, sinteza a operei poetice eminesciene, armonizează atât teme, motive, elemente de imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, cât şi simbolurile eternităţii/ morţii şi ale temporalităţii/ vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu