Revista Rolling Stone: Aveți o imagine cu „Când o să am 64 de ani”?
John Lennon: "Nu, nu. Sper că suntem un cuplu de bătrâni drăguți care locuiește pe coasta Irlandei sau ceva de genul ăsta. Privind albumul nostru de amintiri al nebuniei"
(8 decembrie 1970)
⁂
Azi ascultam una dintre piesele mele preferate de la John Lennon, ,,Watching the wheels”, și nu puteam să nu mă gândesc la cât de absurdă și dureroasă e piesa asta când știi ce a urmat. Lennon abia începuse să-și pună viața la loc. După vreo cinci ani în care se retrăsese complet din muzică ca să fie un om normal și să-și crească copilul, părea în sfârșit liniștit, împăcat cu el însuși și plin de energie pentru un nou început. Și fix când lucrurile arătau mai bine ca niciodată, vine seara de 8 decembrie 1980 și totul se termină brutal în fața clădirii Dakota. După cum știm deja, povestea oficială ne-a fost servită extrem de rapid și de curat: un tip cu probleme psihice pe nume Mark David Chapman, obsedat de cartea ,,De veghe în lanul de secară”, a vrut să devină celebru peste noapte împușcându-și propriul idol. Totul a fost împachetat frumos, dosarul a fost închis, iar publicul a primit explicația comodă a unui nebun izolat. N-a fost să fie altceva, cel puțin la prima vedere.
Totuși, dacă stai să sapi puțin prin contextul acelei perioade și nu te mulțumești doar cu versiunea oficială, încep să apară niște semne de întrebare destul de mari. Vorbim despre un John Lennon pe care administrația americană și FBI-ul îl priviseră ani de zile ca pe o amenințare reală la adresa securității naționale, din cauza influenței lui uriașe asupra tinerilor. Președintele Richard Nixon dezvoltase o adevărată obsesie față de el, ajungând să-i asculte telefoanele și să încerce prin orice mijloace să-l deporteze. De asta am vrut ca în articolul de azi să disecăm puțin subiectul ăsta și să vedem ambele fețe ale monedei. Pe de o parte, varianta oficială cu un fanatic instabil, iar pe de altă parte, suspiciunile legate de CIA și ideea că moartea lui Lennon s-ar putea să fi fost o coincidență mult prea convenabilă pentru sistemul de la Washington.
| John Lennon împreună cu soția lui, Yoko Ono |
| John Lennon semnând un autograf pentru ucigașul său |
| Ultima poză cunoscută cu JL în viață |
În jurul orei 22:50, limuzina lor a tras în fața clădirii Dakota pe 72nd Street. În loc să intre cu mașina direct în curtea interioară securizată, așa cum se întâmpla de obicei, au oprit la margine de trotuar. Yoko a coborât prima și a luat-o înainte spre arcada de la intrare, iar la scurt timp a urmat-o și John, purtând în brațe niște casete audio cu înregistrările proaspete din studio. În întunericul de sub arcadă, într-o zonă umbrită, aștepta nemișcat același Chapman pe care îl întâlnise cu doar câteva ore înainte.
În momentul în care Lennon a trecut pe lângă el îndreptându-se spre holul clădirii, Chapman a făcut câțiva pași în față, a strigat după el:
,,Mr. Lennon!”
și a luat o poziție de tragere. Fără să-i lase nicio șansă de reacție, a tras cinci gloanțe dintr-un revolver .38 Charter Arms.
Patru dintre aceste gloanțe l-au lovit pe John în spate și în umărul stâng, provocându-i răni interne devastatoare și distrugând arterele principale. Impactul a fost atât de puternic încât Lennon a mai reușit doar să urce cele câteva trepte spre recepție, strigând agonizant:
,,Am fost împușcat! Am fost împușcat!”
, înainte să se prăbușească pe podea, împrăștiind casetele audio pe care le ținea în brațe.
Ce a urmat imediat după atac este probabil cel mai tulburător detaliu din întreaga versiune oficială. Portarul clădirii, Jose Perdomo, s-a repezit la Chapman și i-a smuls arma din mână, strigând la el: ,,Știi ce ai făcut?”. Chapman a răspuns cu o rece calmitate: ,,Da, tocmai l-am împușcat pe John Lennon”. Apoi și-a scos paltonul, l-a lăsat pe trotuar ca să arate că nu mai are alte arme și a scos din buzunar exemplarul din cartea De veghe în lanul de secară, începând să citească liniștit până la sosirea poliției. Aceștia au sosit la fața locului în doar câteva minute, găsind o scenă de-a dreptul haotică. În timp ce unul dintre agenți l-a imobilizat pe Chapman fără ca acesta să opună cea mai mică rezistență, celălalt polițist a realizat rapid că starea lui Lennon era mult prea gravă pentru a mai pierde timp așteptând o ambulanță. Cu ajutorul portarului și al altor persoane prezente la intrare, l-au ridicat pe John de pe podeaua plină de sânge și l-au urcat pe bancheta din spate a mașinii de patrulă.
În timp ce mașina de poliție gonea spre Roosevelt Hospital cu sirenele la maximum, agentul de la volan încerca cu disperare să-l țină pe Lennon conștient. S-a întors spre el și l-a întrebat direct: ,,Ești John Lennon?”. Cu ultimele puteri rămasă și abia mai putând să respire, John a reușit doar să murmure un scurt ,,Da”, înainte de a-și pierde definitiv cunoștința. Acelea aveau să rămână ultimele cuvinte rostite de omul care schimbase definitiv istoria muzicii.
La sosirea la spital, a fost preluat de urgență și băgat direct în sala de operații, unde o echipă întreagă de doctori s-a aruncat într-o luptă contracronometru pentru a-i salva viața. Din păcate, medicii s-au văzut complet neputincioși. Gloanțele expandabile trase de la o distanță atât de mică îi perforaseră deja toate arterele vitale din zona pieptului, provocând o pierdere masivă de sânge pe care nicio intervenție chirurgicală nu o mai putea opri.
Într-un mod absolut ireal și tulburător, chiar în momentele în care medicii au renunțat la manevrele de resuscitare și au fost nevoiți să declare decesul, pe difuzoarele spitalului a început să rula piesa ,,All My Loving” de la The Beatles. Versurile lui Paul McCartney, prietenul cel mai bun de-o viață al lui Lennon, (,,Close your eyes and I'll kiss you, tomorrow I'll miss you”) răsunau pe fundalul unei săli de spital împietrite, oferind un final dulce-amărui pentru o legendă a muzicii rock. Un personaj pe cât de controversat prin atitudinea și ideile sale, pe atât de iubit de o lume întreagă care rămânea brusc fără una dintre cele mai importante voci ale ei.
| Poză post-mortem a lui Lennon |
⁂
Trecând acum la partea cu adevărat controversată a poveștii, trebuie să înțelegem că John Lennon nu era văzut de autoritățile americane doar ca un simplu star rock care cânta despre pace. În anii '60 și la începutul anilor '70, în plin Război din Vietnam, activismul lui devenise un adevărat fenomen social de necontrolat. Împreună cu Yoko Ono, Lennon a transformat protestul anti-război într-o formă de artă publică extrem de vizibilă și greu de ignorat.
Toată lumea își aduce aminte de celebrele manifestații „Bed-Ins for Peace” din Amsterdam și Montreal din 1969, când cei doi au stat o săptămână în pat în fața presei internaționale pentru a promova pacea mondială. Tot din acea cameră de hotel a ieșit și piesa „Give Peace a Chance”, înregistrată improvizat alături de alți artiști și activiști, piesă care a devenit instant imnul oficial al sutelor de mii de tineri care protestau pe străzile din Washington împotriva masacrului din Vietnam.
Lennon nu s-a oprit însă doar la gesturi simbolice sau melodii radiofonice. A lansat acea campanie uriașă de panouri publicitare în marile capitale ale lumii cu mesajul simplu, dar tăios:
„WAR IS OVER! If You Want It”
Mai mult decât atât, odată mutat la New York, s-a apropiat de lideri radicali ai mișcărilor anti-sistem, precum Jerry Rubin sau Abbie Hoffman, începând să se implice direct în organizarea de evenimente politice. Lennon plănuia să lanseze un turneu uriaș de concerte de protest care să coincidă exact cu alegerile prezidențiale americane din 1972. Scopul lui era clar: mobilizarea tinerilor de 18 ani, categorie care abia primise dreptul de vot, pentru a vota împotriva războiului și, implicit, pentru a doborî conducerea politică de la acea vreme.
| Richard Nixon și John Lennon |
Nixon a decis să folosească pârghiile instituționale ale statului pentru a scăpa direct de Lennon. La sugestia senatorului Strom Thurmond, Casa Albă a declanșat o adevărată vânătoare administrativă prin intermediul serviciului de imigrație (INS). Pretextul oficial a fost o veche amendă pentru posesie de canabis pe care John o primise în Marea Britanie în 1968, detaliu folosit agresiv pentru a-i anula viza și pentru a emite un ordin de deportare. A urmat o luptă juridică de câțiva ani, purtată cu dârzenie alături de avocatul Leon Wildes, în care Lennon a refuzat să cedeze, conștient că întreaga manevră era pur politică. În tot acest timp, telefonul îi era interceptat zilnic, mașina îi era urmărită pe străzile din New York, iar presiunea psihologică asupra lui și a lui Yoko ajunsese la cote uriașe.
| Yoko Ono și John Lennon la unul din procese |
Lăsând la o parte războiul purtat la vedere de Nixon, lucrurile devin și mai întunecate când privim profilul lui Mark David Chapman și legăturile lui bizare din anii dinaintea atentatului. Chapman nu a fost un simplu ratat care își petrecea timpul închis într-un subsol. A călătorit prin locuri cheie ale globului într-un mod greu de explicat pentru un tânăr fără mari resurse financiare. A lucrat pentru organizația World Vision (despre care s-a speculat intens că ar fi avut legături de acoperire cu CIA) în tabere de refugiați din Liban și Vietnam, apoi s-a stabilit o perioadă în Hawaii. Mai mulți jurnaliști de investigație au adus în discuție ipoteza că Chapman ar fi fost expus programelor de control comportamental de tip MKUltra, proiecte derulate în umbră de CIA pentru manipulare psihologică și crearea de pioni acționabili la comandă. Starea lui ciudată, aproape hipnotică din momentul atacului și calmul desăvârșit cu care a așteptat poliția par desprinse exact din scenariile acelor experimente.
La mijlocul anilor 2000, după un lung proces în instanță purtat de istoricul Jon Wiener în baza legii privind libertatea de informare (FOIA), Guvernul American a fost obligat să desecretizeze complet dosarele oficiale ale FBI-ului referitoare la John Lennon. Când sutele de pagini de arhivă au ieșit în sfârșit la lumină, lumea a văzut negru pe alb amploarea incredibilă a spionajului: rapoarte zilnice de filaj, transcrieri ale convorbirilor telefonice, analize ale versurilor sale și note confidențiale despre fiecare mișcare pe care o făcea. Documentele au confirmat definitiv că statul american investise resurse uriașe pentru a spiona un muzician, tratându-l ca pe o amenințare reală.
⁂
Ca să fim, totuși, realiști până la capăt, personal nu prea cred că însăși CIA-ul ar fi plănuit asasinatul lui până în cele mai mici detalii, iar toată povestea asta cu programele de control mintal de tip MKUltra mi se pare deja dusă puțin prea mult în zona de science-fiction. Am vrut totuși să includ și aceste ipoteze în articol pentru că ele fac parte din întreaga mitologie creată în jurul acelei seri și reprezintă exact lucrurile despre care o mare parte din public încă discută cu fascinație. În ceea ce mă privește, tind să cred tot varianta oficială, a unui fanatic dubios și instabil care a căutat o faimă ieftină. Lucrul ăsta reiese destul de clar și din interviurile ulterioare acordate de ucigaș din spatele gratiilor, unde se vede un om măcinat de obsesii bolnăvicioase, fără să fie nevoie de scenarii complicate cu agenți acoperiți.
Oricum ar fi stat lucrurile în spatele culiselor, cert este că John Lennon a pierit în acea seară tulbure de decembrie, însă trăiește mai departe prin muzica sa, care rămâne ascultată și iubită la aproape 50 de ani de la dispariția sa brutală. Yoko mai trăiește și acum, iar deși s-a retras definitiv din viața publică, prin Julian și Sean memoria lui John continuă să meargă mai departe. Personal îl ador și îi ascult piesele zilnic, iar uneori nu pot să nu mă gândesc ce ar fi putut fi de Lennon în anii '80, ce albume ar mai fi scos și cum ar fi arătat maturitatea lui artistică. E un mare păcat că s-a stins exact în momentul în care abia începuse să aibă totul așezat și să fie cu adevărat împăcat cu el însuși...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu